Le non parole...

Stiu ca vei pleca intr-o zi…poate pentru totdeauna. Un an ai ramas, poate pentru ca eu am plans si am tipat ca un copil ce se desparte de mama si ti-am aratat ca am nevoie de tine, dar dupa ce totul se va stinge va mai ramane ceva din ceea ce inca nu am terminat de cladit? De ce sa ramai, de ce sa te chinui, aici e prea trist si banal, iar mirosul viitorului e intotdeauna mai captivant decat mirosul de trecut si mucegai. Nu am vrut nimic de la tine dect prezenta ta…am avut-o insa a trebuit sa ma lupt atat de mult, iar acum gandul pierderii tale ma doare ca si oasele mele, asa cum dor oasele de prin morminte, fortate de chinuri. Stiu ca iti vei gasi usor pe altcineva, mai greu va fi pentru mine poate. Atunci cand nu esti aproape as vrea sa fiu altcineva, sa pot schimba sentimentele si dorurile in clipe de sonoritati si ecouri. Ma mai doare oare sufletul? Nici o atingere pare sa nu-l mai framante, nici o durere, e intepenit de frig si dor, e neclintit ca si ceasul de pe mana ta calda. Noi nu mai avem nici o durere, suntem fericiti ca suntem impreuna si atat. Cat tine oare fericirea? Vreau sa incep sa ma pregatesc pentru prapastia ce va veni cand se va rupe vraja sau lantul fermecat care ne-a legat. Orice as face, tu imi patrunzi mintea cu prezenta ta atotcuprinzatoare. Cand nu am mai stiut de tine si cand te-am uitat e pentru ca nu am meritat niciodata sa fi primit atentia ta sau sa fi inceput ceva. Ma chinui sa traiesc pentru a te mai vedea, pentru a te regasi clipa de clipa pentru ca doar asa sunt fericita, cand nu am nimic in afara de tine. Ma chinuie si gandurile si amintirile toate, insa doar gandul despartirii e ca un topor care imi ameninta gatul…gandul. Nu vreau sa dispari ca un balon in eter, vreau sa ramai vesnic tanarul vesel. Ce mai conteaza in rest ca am facut atat de multe lucruri, ca am reusit in atatea planuri daca noi nu mai avem nici o legatura sufleteasca? Lacrimile nu dor, doare doar gandul si dor si ochii pentru ca prin ei trece durerea. Doare mintea apoi pentru ca gandul e ascutitt si fulgerator ca sabia. Cum poate un om sa iubeasca enorm si brusc totul sa se schimbe ca flacara batuta de vant si ploaie? Ma intreb de ce n-am murit cand totul era bine si cand nu m-ar fi durut nici moartea insasi, cand era senina dragostea si mintea deopotriva? De ce trebuie eu sa simt imediat daca celalalt ma minte sa se indeparteaza de mine? Telepatia nu e un mijloc de a spiona sau verifica omul de la distanta ci doar un proces natural care se desfasoara pe baza a multa meditatie si rugaciune. Am simtit mereu cand ceilalti aveau in gand sa se indeparteze de mine treptat sau brusc. As vrea sa pot continua tot ce am inceput si nu am terminat sau ce aveam de cand sa incep macar. E dureros cand incepi o relatie si apoi o lasi in urma ca pe o valiza veche sau ca pe o piatra. As vrea sa fac atat de multe lucruri, sa ma pot bucura de prezenta oamenilor insa bolovanul amintirilor sau al viitorului ma impiedica si imi scapa gandul printre degete. Imi dau seama ca imediat dupa ce ma razbun pe tine pentru nemultumirile mele, totul e mai usor, dar e doar o stare trecatoare. Tu taci, taci atat de mult cand poate chiar atunci as avea nevoie sa ma sustii. Nu mai vad oameni care sa imi placa, sa ma atraga fizic sau psihic, nu mai intalnesc pe strada niciunul, si doar atat de multi trec si vin, se duc, pleca si poate nu se mai intorc. E o placere imensa contactul fizic cu tine, dar contacul gandurilor noastre atunci cand suntem departe e si mai placut. Simt mereu cand te gandesti la mine sau daca vrei sa pleci de langa mine. Certitudinea aceasta imi da un oarecare aer de superioritate, insa nu si de incredere totala in mine, in tine, in noi. Vreau sa te inregistrez, sa fac filmul vietii noastre pentru cei ce vor gasi ca iubirea noastra are ceva special. Vreau sa te inregistrez cand plangi, cand razi, cand dormi, cand pleci, cand revii…Noi vom colinda prin viata pana cand picioarele noastre se vor opri de durere in pragul tacerii si al uitarii. Doar pragul, doar inceputul va fi al nostru, ceea ce va urma va fi doar minciuna, umbra, haos. Noi avem doar necuvintele inceputului, doar linistea iubirii dintai, amurgul ne va fi doar insotitor pe drumul vietii. Teroarea noptii, ca si spaima sfarsitului sunt la fel, insa niciodata nu vor fi sentimentele noastre. “Papi” iti voi spune, dar oare ma vei iubi tu pana la final ca un tatic? Tati al meu… Nu ma lasa sa pier. Nu ma uita ca pe o floare. Oamenii plang, tu vei plange, eu am plans. Care e lacrima finala, plansul ultim care aduce bucuria peste tot ce e viu sau nefiinta? Nu vreau sa-mi pierd timpul expliandu-le oamenilor ce simt daca tot ce exista, piere. Fiecare cu sentimentele lui ar trebui sa lucreze, sa le slefuiasca, pana acestea devin opera de arta. Sentimentele curate se transforma in ganduri, gandurile in cuvinte si cuvintele in iubire vesnica si noroc. In sfarsit pot continua ceea ce am inceput. Lipsa ta ma ajuta sa pun cuintele pe hartie, sa exprim ceea ce am vrut demult sa-mi pot explica si intelege. Sunt atatea neintelegeri in mintea mea iar trecerile cu vederea sunt din ce in ce mai dese. Nu vreau sa ma opresc din scris. Scrisul e ca o insiruire automata a unor ganduri care mocneau si care nu au fost spuse nimanui. Frigul mi-a impietrit inima si noroiul de pe ea, iar acum trebuie sa astept primavara. In curand soarele ma va parasi de tot iar daca u ma grabesc nu voi mai avea soare nici in trup, nici in suflet, nici in gand, nici in privire. As vrea sa invat de la tine tot…si din rabdarea si din rapiditatea ta, dar agitatia din jurul meu nu imi da ocazia de a te aprecia pentru ceea ce reprezinti tu astazi. Ce mai conteaza cum va fi viitorul daca astazi eu nu stiu cum sa-ti fiu aproape, sa te protejez de raul din mine si din lume? As vrea sa ma stiu si eu legata de tine pentru totdeauna. Inelul e doar gandul ca eu niciodata nu te voi parasi, dar fapta… unde e? As vrea si eu inelul meu…Iti voi pastra o gura de cafea si tie in speranta ca te voi reintalni. Nu vreau sa pierd niciodata ata neagra si fina pe care tu mi-ai legat-o la mana de ziua indragostitilor. Cand esti aproape cu gandul de cineva poti fi oare aproape si cu sufletul? Nu as vrea sa pun niciodata punctul final, semnul ortografic care arata sfarsitul unei fraze si al unei iubiri. Eu mai am inca atatea de zis depre tine, nici nu am inceput inca sa te scriu in cuvinte, te scriu doar in ganduri hoinare care nu isi gasesc lacas nicaieri. Continuu sa te scriu si sa te tiparesc doar in gand. Ti-am facut mult rau, dar tu nu ai ripostat cu nimic, ba dimpotriva ai fost alaturi de mine. Nu e o criza generala, e doar de moment, iar dintr-o criza s-ar zice ca iesi mai puternic si mai viu. Tot ceea ce nu te omoara te face mai puternic, ziceai tu, e adevarat, e dovedit pe propria piele ca am rezistat vitejeste la dezastrul propriilor sentimente. Si ce bine e cand regasesti iubirea, cand o renovezi, o reinventezi, cand o recladesti! Daca e sa existe punctul final, as vrea sa terminam iubirea in glorie, sa ne despartim iubindu-ne pentru ca altfel teama mortii tale e mai dureroasa mai taziu. Ma voi obisnui prea mult cu tine si voi vrea sa fiu lipita de tine ca superglu-ul de hartie sau ca cuvantul de gand si fapta. De ce cand suferi, cand esti iubit si iubesti prea mult iti pierzi cuvintele, de ce nu mai poti spune nimic cand te doare tare sufletul? Eu m-am obisnuit cu durerea, durerea aceasta e in noi, in ochi, in plans, in secundele pe care le pierd, e in glas si in cuvintele pe care nu le pot spune. De ce sa ne desparta cand ne e atat de bine impreuna? Exista lucruri contradictorii si cuvinte de prisos, chiar daca atat de multe ar avea oamenii sa isi spuna. Ceea ce conteaza este sa accepti omul in sine ca fiind cea mai mare contradictie si de cea mai insemnata relativitate. Lumea e prea mica pentru a ne opune sansei reintalnirii noastre, atat de mica incat o poti tine si in buzunar. Traim intr-un spatiu comun, spatiul sufletului, restul e doar umbra si haos, avem chiar si un timp comun, dimineata amintirilor. Ce bine e cand e iar lumina si soare pe pamant! Stiu ca a fost o zi ideala pentru plimbare, dar de ce sa te multumesti sa mergi cand poti sa zbori? Te vor durea apoi aripile de atata uitare, chiar daca pasii te vor purta pe cele mai insolite carari. Sa zburam cat mai sus pentru ca pasul cel zburdalnic si sisific nu are nici un orizont uneori. Doar somnul sa te faca sa uiti ca ai aripi si daca acestea ti se vor zbate, va fi doar gandul ca ziua de maine nu ni se poate opune noua. Sa adormi in zborul aripilor, planand catre un viitor nesisific. Nu rapiditatea ar fi esentiala; continuitatea si durata sunt termeni care depasesc in valoare aceasta graba umana care nu duce decat pe drumuri gresite sau in alte cuvinte, mai morbide, spre pamant neasfaltat si nepavat. Am intrat pe poarta sufletului tau Ca un soarece urmarit de o pisica dusmanoasa Moartea era pisica care imi ameninta zilele si gatlejul Credeam ca se termina bucuriile mele Am ajuns acolo ca o furtuna Am prins in gheare ultimele secunde ale absentei, ale tristetii Si le-am aruncat intr-un tinut macabru Acolo le sta bine tristetii si altora ca ele De atunci nu mai am de-a face, nu mai am intrebari la adresa lor Sunt ca un Quijote prea fericit, luptandu-ma cu bucurii prea mari care nu imi incap in sacosa. De unde atata bucurie? De ce mie atata fericire? Unde se termina fericirea? Tropaiam in palma uitarii si a mortii, o intaritam pentru a o face sa nu uite si de existenta mea sau a non-existentei mele in viziunea ei. Moartea insa m-a mangaiat M-a lasat cu tristetile mele Iar in clipa de azi orice durere s-a dus pe apa sambetei, s-a facut una cu cenusa. ** Noi ne-am incurcat prin viata, ca o ata, Am fost prea fericiti si ne-am iubit pentru o suta de ani intr-o zi. Am fost implinirea rugaciunilor Am fost pomelnicul si rugul mereu aprins Steaua noastra norocoasa e lumea noastra virtuala. In ea suntem noi, viata noastra. Ea e al doilea tu si eu. E sufletul nostru unit in doua. Vara pasiunilor si a iubirilor nu se va sfarsi niciodata. *** Sa razbatem pana in clipa de maine Strigatul de disperare al clipelor E ecoul sufletului nostru unindu-se si constientizand infertilitatea minutelor. Sa unim clipele de azi cu cele de ieri Si sa nastem copii – minute Sa copiem minute Sa zambim clipe si ani Sa daruim minute Sa incantam in favoarea fertilizarii minutelor. Minute de acum, de maine, de ieri, de nicaieri. Am să caut rostul vieţii în frunzele care mor, zi de zi, toamnă de toamnă. Doar prin suferinţa toamnei simţi că trăiesti şi vrei să speri că vei reînvia într-o nouă primăvară, într-o nouă viaţă. Când vor fi căzut toate frunzele, atunci să-ţi aduci aminte să iubeşti mai mult. Vara iubirea vine de la sine, e un sentiment automat care se declanşează odată ce apesi butonul, la fel primavara şi iarna. Dar toamna, toamna te cuprind nostalgiile toate şi depresia nu te mai lasă să iubeşti ca un om, iubeşti ori ca o fiinţă divină, platonic şi zi de zi mai mult, ori ca un câine care nu latră niciodată, dar muşcă pe ascuns. Când te ingrijorezi de soarta frunzelor, atunci vei şti că iubeşti mai mult. Aminteşte-ţi de toamnă dacă nu poţi iubi, dacă un sentiment negru te învăluie. In clipa de fata sentimentul implinirii profunde, pe toate planurile vietii e aproape desavarsit. Nu ne trebuie mult sa ajungem in starea aceasta de euforie, avem nevoie doar de gandul curat si limpede. Nici o monotonie sau umbra de tristete nu va mai putrezi in sufletul nostru daca vom sti sa conservam sentimentul fericirii. Omul desavarsit e omul care a suferit esecuri repetate care l-au distrus si macinat ani la rand, clipa de clipa. Puterea e cea mi nobila avere a omului, puterea sufleteasca, puterea in sensul ei de stapanire de sine si curaj. Curajul e una din caracteristicile puterii sufletesti, una din cele mai ravnite averi. In taina pasilor nostri se afla cele mai tulburatoare intrebari, iar in sufletul nostru cele mai sincere raspunsuri. Raspunzi uneori unor lucruri, dorinte si impulsuri doar din dorinta de a detine controlul, de a conribui prin atitudine schimbarii globale. Schimbarea incepe atunci cand esti capabil sa-ti raspunzi tie in termeni obiectiv subiectivi si celorlali in termeni clar obiectivi. Am cautat in toti acesti ani sa devin mai puternica prin fiecare cadere si lucru pe care il incepeam dar care de cele mai multe ori ramanea suspendat si nefinisat. Durerea si tristetea oricat de pasagera ar fi, te face puternic ca piatra… nu iti da insa nimic din stanchetea si taria ei. Taria ar putea fi si o calitate dar si un defect.Nu socoti clipele ce au trecut, nu aduna zile si ani pentru a-ti cladi un suflet curat ca stropul de ploaie, cauta in viitorul prezent si vei gasi fericirea ce nu ai avut-o, cauta in prezentul de acum, nu in prezentul de atunci, nici in prezentul ce va fi. Ceea ce iti este dat acum nu iti va mai fi dat alta data, si clipa nu ramane decat cu amintirea ei si cu gustul ei dulce amarui. Ce fericiti sunt oamenii care iti zambesc si cata bucurie iti aduc tie acesti oameni, trecatorule batut de viata si de ganduri ! Fericirea din zambetul nedat si netrait e ca o tristete ascunsa, latenta …ce sta sa izbucneasca din clipa in clipa. Comoara sufletului sta in zambetele pe care ai stiut si ai avut curajul sa le dai oamenilor tristi, in faptele ce au ajutat lumea sa se indrepte si poate chiar si in cuvintele de aur pe care le-ai rostit unor oameni ce nu mai stiau de ei. Cel ce iti va zambi chiar si atunci cand e apasat de viata, acela va sti sa te faca cu adevarat fericita. Soarele a fost intotdeauna sufletul universului si al nefiintei. Lumea pare mult mai stapana pe sine si mult mai fericita. Lumina vine din sufletul oamenilor, si atunci cand aceasta lumina pura o intalneste pe cea cereasca, incepe dansul divin al tuturor entitatilor pamantesti si lumesti. Ai impresia ca totul vibreaza atunci de armonie si pace. Armonia adevarata rezida in pacea sufletelor. Pacea lumeasca este sinonimul puritatii ceresti. Conditia de nefericit a omului este cauza propriilor sale greseli, ale unor greseli pe care omul nu a incercat niciodata sa le crute, sa le vindece. A muri cu sufletul tulburat de pacate inseamna a lasa mult din puterea negativa a metehnelor, urmasilor si copiilor lumii. Nu e dificila intrarea pe poarta adevarului, acolo chiar daca nu va fi cineva care sa-ti deschida usa, cheia nu e dificil de obtinut. Nu e nimeni prea neputincios incat sa nu isi doreasca sa paseasca pe poarta mereu deschisa si atotcuprinzatoare.Adevarul sta adesea in fata noastra si in mainile noastre, dar de multe ori acesta ne scapa printre degete, alunecam pe scarile obscurului ghidati parca de un alt eu, o persoana care traieste in noi si care e total diferita de cealalta. Se sufera atat de mult in lumea aceasta…exista insa oameni care prin bunatatea lor si prin curajul de neasemuit ar avea capacitatea de a schimba lumea si de a o indrepta, dar din nefericire nu intotdeauna binele e cel invingator, nu intotdeauna binele si adevarul ies la iveala ci monstrii scormoniti ai minciunii si ai raului, care au mai multa putere asupra acestei lumi slabe si fara carari. Constiinta curata este obtinuta si prin multa sdraduinta si suferinta. Copiii, prin desenele lor haotice si scrisul numai de ei inteles, vor sa exprime si sa creioneze minunata lume in care sunt stapani, sa lase ca amintire celor care vor inainta in varsta ceea ce ei au simtit intr-un moment de cautare si de inceput de drum. Cei ce nu se arunca in tumultul si in haosul vietii si nu pornesc la drum chiar daca e plin de obstacole si de capcane… nu vor gasi niciodata capatul, poarta cealalta, calea cea dreapta. E atat de multa liniste uneori in sufletul oamenilor incat auzi cum se frang si se contopesc idei si ganduri, auzi necunoscutul cailor strabatute in dorinta de a atinge punctul suprem al existentei. Oare care e varsta in care omul e cel mai fericit si care e fericirea adevarata? Petrec clipe de o singuratate apasatoare si distrugatoare. Stiu ca nu se vor mai intoarce niciodata, de aceea incerc sa le conserv in clepsidra nemuririi pentru a putea muri fericita. Am sufletul murdar de ganduri si sentimente criminale. Nu stiam ce inseamna adevarata singuratate…..Mi-am pierdut toate cuvintele, cuvinte pe care as fi dorit atat de mult sa le exprim. Nici nu mi le mai amintesc si ma doare atat de tare departarea lor, insa nimic nu ma doare mai mult si mai rau decat departarea de tine, de sufletul tau curat si cald. Suferinta insa ma face sa imi doresc si mai mult ceea ce mi-a scapat printre degete si sa ravnesc la aceste culmi pana la final. Cum sa imi curatesc insa acest suflet anesteziat de iubire, durere si mizerie? Cum sa pasesc din nou cu pasi de copil, cum sa-mi recladesc sufletul? Amintirea sarutului nedat inca, amintirea unei lumi plina de iubire si copii ma condamna pe vecie la doruri sfarsietoare. As vrea sa vad mereu pe strada indragostiti care se tin de mana pentru a putea vedea in ei ceea ce noi nu am putut fi, ceea ce nu vom fi poate niciodata. Clipa aceasta e prea minunata pentru a o lasa sa treaca. Ma intreb adesea ce as fi facut fara fotografia ta ? Dupa nenumarate nopti de rugaciune si indurerare am primit raspunsul cel mai dulce. Poate ca tu m-ai auzit, poate ca inca ma mai asculti si poate ca ne vom mai auzi vreodata, vom vorbi iar marunt si sec, si nu vom spune nimic, ne vor vorbi sufletele si ochii, vor canta inimile noastre versuri ce le stiam de la inceput si pe care nu am vrut sa le rostim de teama sa nu ne ratacim. Suntem prea simpli, prea normali si prea saraci si semanam prea mult, de aceea poate nu reusim sa stam prea mult timp impreuna. Obosita de zgomotele si freamatele inimii si ale mintii, imi indrept trupul spre cer, de unde primesc odihna vesnica, relaxarea cea mai profunda. E o lume prea normala, dar totusi atat de frumoasa! As fi vrut sa fi trait pana acum momente colosale….Eu fac parte doar din mine, traiesc si gandesc doar pentru mine. Eu sunt numai eu si doar pentru mine. De aici porneste tot raul, toata uitarea de lume si toate metehnele unui om fara de societate, ale unui om fara oameni, un om care continua sa greseasca desi e pe deplin constient de starea lui, un om parasit de lume si care a parasit lumea fara sa spuna un cuvant de adio. Noi ne uram prea mult unul pe altul si nu vrem sa aflam nimic unul de altul, nimic mai mult din ce stim deja. La sfarsit imi va fi rau de atata eu, voi ramane fara mine si nici nu voi mai vrea sa stiu altceva de mine pentru ca prea mult m-am iubit pe mine.Totusi suntem atat de straini de parca nici nu ne-am fi cunoscut vreodata, suntem secunda ce a murit demult, suntem timpul pe care nu l-am trait, suntem lumea pe care nu am vazut-o si care nici nu s-a nascut. Dorinta mea nu are glas, nu are limite pentru ca inceputul inca nu i l-am gasit si nici sfarsitul nu vreau sa-l aflu. Nu vreau sa traiesc sfarsitul iubirii acestea, nu vreau sa mor si pe tine sa nu te fi vazut iar si iar. As vrea sa-mi pot colora sufletul gri in culori de curcubeu, sa pot pastra caldura atingerii tale pentru toti anii ce vor urma, sa te regasesc in inima mea cea marmoreeana la fel de pur, bland, cald si copil si om matur. Lumea care se iubeste as vrea sa o privesc mereu si cu toate ca lucrurile cele mai frumoase se fac pe nevazute, cu ochii inchisi, eu doresc pentru mine o lume neoarba, clara, care sa poata privi clipa eterna. Sa privesti lumea cu ochii tai si sa poti vedea in ea pe tine insuti, sa poti vedea in ea si pe cel drag si pe cei care nu-ti mai sunt alaturi…Ce fericire ar fi! Cuvintele acestea sunt lacrimile mele murdare si fara rost. Atunci cand voi plange lacrimi pure, poate doar atunci voi sti sa iubesc mai mult, sa iubesc pe toata lumea in acelasi timp si sa te vad pe tine in toti. Continuu insa sa ma izolez de toti si sa te am numai pe tine, sa traiesc numai pentru tine si sa privesc numai in ochii tai, unde pot vedea pe toata lumea deopotriva. Din acest motiv simt iubire ca te-ai izolat si tu de lume, ca nu ai mai reusit sa faci tot ceea ce ti-ai propus si ca te-ai instrainat si de tine insuti. Condamna-ma la chin vesnic, stiu ca merit, stiu ca nu sunt in stare sa fac pe nimeni fericit desi atat de mult mi-o doresc. Fiti voi indragostiti ai universului fericiti si pentru mine pentru ca daca voi existati, existati si pentru mine! Un nou an in care vom fi mai aproape mai mult ca oricand…..Amintirea ta este cea care nu vrea sa moara, e ca o flacara mereu aprinsa. Mi-e frica insa de furtuna si vant, dar ce iubire adevarata nu a trecut si prin tunel, important e ca la final va rasari iubirea noastra mai vie ca niciodata. Intre noi nu mai e mult timp si spatiu si la final va rasari soarele mai frumos ca niciodata, nu vom cunoaste inceputul si nici sfarsitul ci doar o stare si un sentiment pur de existenta in afara timpului. E o poveste care incepe cu mare dificultate, care se afla inca de la inceput in impasuri. Pareau a exista granite care nu se voiau a fi trecute. Colindand la fiecare usa a sperantei, am stiut sa pastram si pentru viitor ceea ce altii voiau sa ne ia, am simtit vesnicia clipelor care treceau. Amintindu-mi si azi de intregul pe care il formam cand eram aproape, imi doresc ca odata cu timpul sa simt nu departarea, ci vesnicia clipelor noastre. Secundele tu mi le-ai transformat in ani, iar in anii care vor veni am sa cladesc statuia iubirii celei mai frumoase. As vrea sa te vad di nou cu un copil in brate…copilul tau…nu al nostru insa…, sa fii un tatic fericit, sa te iubeasca sotia ta asa cum eu nu am stiut sa o fac, sa ai tot ceea ce ai fi dorit sa ai in trecut…..Te rog sa ramai la fel iubite, sa nu te schimbi niciodata! As fi vrut sa te cunosc mai mult, pentru a putea sti la ce sa ma astept de la viitor. Tu nu ai stiut poate ca viitorul meu erai tu, ca numai in tine mi-as fi pus toate sperantele de-o viata. Ce mult imi placea sa te admir cand eram mai mica, doar ne stim de atatia ani, sa fie 8 ani…stiu ca nu e mult, e atat de putin pentru o viata de om. Cine ar fi crezut ca destinul nu va mai fi de partea noasta? Cred insa ca am fost fericiti atat timp cat am stat , desi la mare distanta, alaturi doar cu mintea si sufletul. Cate cuvinte de aur ar trebui sa spun despre tine si inca nu reusesc, ceva ma tine legata de gura pentru a nu putea sa ma mai intorc niciodata la noi. Noi… un cuvant atat de sensibil… noi insa nu am reusit sa fim vreodata noi desi ne-am fi dorit atat de mult. Noi suntem doar tu fara de eu, singuri, fara a ne avea unul pe altul, suntem singuri, doar cu noi insine fara a fi tu si eu, o lume…Aceste cuvinte nu ma mai dor asa cum poate ma dureau odata, acum totul e senin, clar si dezvaluit si cu toate ca am renuntat la multe lucruri, nu am reusit sa uit visele cu noi , cu lumea noasta. Am cautat in toti acesti ani sa devin mai puternica prin fiecare cadere si lucru pe care il incepeam dar care de cele mai multe ori ramanea suspendat si nefinisat. Durerea si tristetea oricat de pasagera ar fi, te face puternic ca piatra… nu iti da insa nimic din stanchetea si taria ei. Taria ar putea fi si o calitate dar si un defect. Odata sa iti fi atins inima si as fi pastrat caldura ei in mainile mele peste veacuri, chiar si pe timp de iarna. Nici crivatul iernii nu ar fi reusit sa mi te raceasca, sa-mi raceasca urma sufletului tau din palemele mele care ard in flacari de necuprins si de neatins. Am iubit fiecare lucru atins de tine si as fi vrut atat de mult sa pot avea si pastra un lucru ce-ti apartine tie, avand mana ta amprentata de acesta si cu sufletul in siroaie pentru a-ti putea saruta urma degetelor tale, sa te pot mangaia cu sufletul meu de gheata. Vei trece si tu poate pe urma pasilor mei si vei incerca sa recaldesti ceea ce nu a inceput niciodata asa cum si eu am sarutat pamantul calcat de talpa ta cea moale si pe care nici nu se stie daca vei mai calca vreodata. Daca nu as fi avut poza ta nici nu mi-as mai fi amintit de chipul tau de print si fat-frumos, si atat timp cat pot vedea in orice secunda chipul tau, pot pastra intacta amintirea mea cu tine si glasul tau de copil trist-vesel, dar care nu prea stie ce isi doreste cu adevarat. Eu nu plang dupa tine decat atunci cand din extern primesc stimuli foarte puternici care imi dezechilibreaza fericirea launtrica. De mi-ai fi spus ca ma iubesti macar odata in toti acesti ani cat am stat alaturi, as fi gasit calea cea dreapta si nu as mai fi ratacit prin secunde, zile, ani si prin trecut, ci ne-am fi cladit un viitor numai de noi stiut, un timp numai al nostru si care nu si-ar mai fi amintit de umbrele care au perindat pe la poarta sufletului intunecat. As vrea sa pasesc pe un pamant ceresc si paradisiac, pe care sa te afli tu mai fericit decat oricine, sa ai bucuria imensa si eterna de a fi ‘tu’ si de a fi stapan pe sufletul meu. Iarta-ma ca nu pot vorbi niciodata de ceilalti…oameni pe care i-am parasit demult, dar care mi-au facut un bine enorm. Daca imi poti ierta greseala pe care inca o mai savarsesc, greseala mea cea cruda si infioratoare de a nu-i putea iubi pe ceilalti in egala masura, cum numai la tine tin. Nu socoti clipele ce au trecut, nu aduna zile si ani pentru a-ti cladi un suflet curat ca stropul de ploaie, cauta in viitorul prezent si vei gasi fericirea ce nu ai avut-o, cauta in prezentul de acum, nu in prezentul de atunci, nici in prezentul ce va fi. Ceea ce iti este dat acum nu iti va mai fi dat alta data, si clipa nu ramane decat cu amintirea ei si cu gustul ei dulce amarui. Ce fericiti sunt oamenii care iti zambesc si cata bucurie iti aduc tie acesti oameni, trecatorule batut de viata si de ganduri ! Fericirea din zambetul nedat si netrait e ca o tristete ascunsa, latenta …ce sta sa izbucneasca din clipa in clipa. Comoara sufletului sta in zambetele pe care ai stiut si ai avut curajul sa le dai oamenilor tristi, in faptele ce au ajutat lumea sa se indrepte si poate chiar si in cuvintele de aur pe care le-ai rostit unor oameni ce nu mai stiau de ei. Cel ce iti va zambi chiar si atunci cand e apasat de viata, acela va sti sa te faca cu adevarat fericita. Zambeste-mi si vei sti ca sunt fericita si ca ma iubesti. Cel ce stie cat iti cantareste sufletul si cat de multa iubire se afla in el, acel om e cel ce ti-a zambit mereu si care a stiut ca iti vei deschide sufletul pentru a lasa sa intre caldura lui in ghetarii sufletului tau. Tu vei pleca pentru totdeauna, iar cararile mele vor fi goale si murdare de noroiul tristelor amintiri. Nu voi gasi calea cea dreapta decat atunci cand voi sti ca tu esti cu adevarat fericit. Cat de multa fericire merita oamenii si de ce atat de multe suspine si lacrimi ? A te ferici singur inseamna a avea cate putin din bucuria tuturor oamenilor, a cunoaste si a cauta adevarul acolo unde rezida minciuna imensa, aceea de a nu te fi nascut niciodata pur. Puritatea pastrata peste veacuri este calitatea cea mai mare a oamenilor, un bine care fericeste atatde multe suflete ! ……Pare a fi o frumoasa zi de vara, o zi luminoasa si pastrand zambetul pur pe buze. Soarele a fost intotdeauna sufletul universului si al nefiintei. Lumea pare mult mai stapana pe sine si mult mai fericita. Lumina vine din sufletul oamenilor si atunci cand aceasta lumina pura o intalneste pe cea cereasca, incepe dansul divin al tuturor entitatilor pamantesti si lumesti. Ai impresia ca totul vibreaza atunci de armonie si pace. Armonia adevarata rezida in pacea sufletelor. Pacea lumeasca este sinonimul puritatii ceresti. Conditia de nefericit a omului este cauza propriilor sale greseli, ale unor greseli pe care omul nu a incercat niciodata sa le crute, sa le vindece. A muri cu sufletul tulburat de pacate inseamna a lasa mult din puterea negativa a metehnelor…urmasilor si copiilor lumii. Poate doar atunci cand voi spune adevarul dezgolit de orice minciuna si falsitate, poate doar atunci voi avea curajul sa fac publica dragostea mea lipsita de orice durere si curaj. A avea curaj in iubire nu inseamna intotdeauna a iubi fara limite si din tot sufletul… Sufletul e de cele mai multe ori lipsit de curaj, in schimb mintea indrazneste sa se exprime asa cum crede ca e mai bine. Sufletul indragostit, chiar daca nu e vizibil, este exprimat adesea prin cuvinte, fapte si ochi deschisi spre cer, ochi care privesc cu toata bunatatea din lume, ochii sufletului fiind cei care se manifesta prin cele mai frumoase culori si dorinte. De ce persoana care are curaj in dragoste nu are si curajul de a intreba prea multe despre trecutele iubiri ? E posibil sa fie un curaj care sa nu tina cont de adevarata ta personalitate, de ceea ce ai fost, chiar daca trecutul e dureros sau exprimabil, sau dimpotriva despre care nu poti spune nici un cuvant. E bine si usor a judeca lumea si pe cei te inconjoara in special, insa ceea ce e adevar nu poate fi cunoscut prea usor, acesta fiind putin «inconosibil ». Omul care nu stie sa te priveasca in ochi e ori prea fericit ori prea trist, iar omul care te priveste prea insistent sau prea curios e cel care vrea sa-ti intre in suflet pentru a cunoaste caile tale. Uneori alegerile din viata sunt atat de dificile, incat abia la final ne dam seama de dorintele ce nu au avut sansa de a se implini. Noi suntem prea simpli si prea lipsiti de idealuri. Conditia esentiala a reusitei in orice este dorinta si vointa ilimitata. A avea pe cineva alaturi, a-ti impartasi mereu adevaratele sentimente si sincerele ganduri e principala cale spre fericire. Devenim mai fericiti atunci cand stim ca lasam in urma ceva bun, cand nu traim in zadar si cand viata ne e ghidata si calauzita de persoana inteleapta. Acolo unde nu exista un intelept, acolo exista mult haos si lupta interioara. A-ti aminti mereu de cei dragi inseamna a-i pastra alaturi chiar si pentru cateva secunde. Nu e dificila intrarea pe poarta adevarului, acolo chiar daca nu va fi cineva care sa-ti deschida usa, cheia nu e dificil de obtinut. Nu e nimeni prea neputincios incat sa nu isi doreasca sa paseasca pe poarta mereu deschisa si atotcuprinzatoare.Adevarul sta adesea in fata noastra si in mainile noastre, dar de multe ori acesta ne scapa printre degete, alunecam pe scarile obscurului ghidati parca de un alt eu, o persoana care traieste in noi si care e total diferita de cealalta. Se sufera atat de mult in lumea aceasta…exista insa oameni care prin bunatatea lor si prin curajul de neasemuit ar avea capacitatea de a schimba lumea si de a o indrepta, dar din nefericire nu intotdeauna binele e cel invingator, nu intotdeauna binele si adevarul ies la iveala ci monstrii scormoniti ai minciunii si ai raului, care au mai multa putere asupra acestei lumi slabe si fara carari. Constiinta curata este obtinuta si prin multa sdraduinta si suferinta. Copiii, prin desenele lor haotice si scrisul numai de ei inteles, vor sa exprime si sa creioneze minunata lume in care sunt stapani, sa lase ca amintire celor care vor inainta in varsta ceea ce ei au simtit intr-un moment de cautare si de inceput de drum. Cei ce nu se arunca in tumultul si in haosul vietii si nu pornesc la drum chiar daca e plin de obstacole si de capcane… nu vor gasi niciodata capatul, poarta cealalta, calea cea dreapta. E atat de multa liniste uneori in sufletul oamenilor incat auzi cum se frang si se contopesc idei si ganduri, auzi necunoscutul cailor strabatute in dorinta de a atinge punctul suprem al existentei. Oare care e varsta in care omul e cel mai fericit si care e fericirea adevarata? Asteptarea si gandul revederii unui anumit lucru, loc sau persoane poate deveni ucigator atunci cand sufletul e obisnuit cu prea multa suferinta si durere. Am dovedit a fi, in toate situatiile de viata, aproape nesincera si lipsita de concordanta intre ceea ce sun si ceea ce realizez. Oare care dintre oameni sunt cei mai fericiti, care oameni pot atinge adevarata fericire fara un efort prea mare ? Uneori omul atunci cand gandeste, scoate monstri de neimblanzit si pe care nu-i poti indeparta decat prin multa suferinta si indepartare de sine. A te transpune intr-un alt om, a cauta un ideal in viata, lasand in urma greseli si triste amintiri nu e intotdeauna asa usor. Schimbarea adevarata vine in timp, dar uneori acesta este prea scurt pentru a ne astepta. Cel mai dureros e atunci cand schimbarea este perceputa de tine insuti prin a-ti schimba fondul interior si sufletul cu ajutorul unei constiinte murdare si slabe. Ce repede mi-au mai secat lacrimile de cand l-am cunoscut pe acel om, care in toate ipostazele vietii sale imi aminteste de tine ! L-am gasit in el pe celalalt tu, tu acela care nu ai stiut niciodata sa te apropii de mine, pentru ca eu te-am impiedicat sa o faci. El ma cauta pe fiecare straduta pe care m-am plimbat si pe care am existat noi, ca persoane in sine. El vrea in fiecare zi sa imi cunoasca o alta latura a existentei mele, eu cea care sunt multilaterala si multiexistentiala. Eu nu pot uita usor si poate chiar si atunci cand strazile noastre nu se vor mai uni ca astazi si ca ieri, imi va fi si atunci dor de el si voi dori sa ne fixam in continuare locul comun pentru a fi mai alaturi. Sunt mult prea atenta la detalii si la mersul general al lucrurilor, la felul in care tu vrei sa te apropii de mine, si aceasta metoda de a cunoaste lumea si de a trai in prezent e calea care ma implineste cel mai mult. As vrea ca din fiecare om al universului sa imi fac un prieten, un om nu de care sa profit, pentru ca oricum nu mai am nevoie de nimic… ci un om pe care sa-l pot ajuta prin vorbe si fapte. Voi reusi sa ma apropii de oameni numai atunci cand voi fi dispusa sa depasesc schimbarea, sa fiu mai disponibila si sa vreau mai mult… De relatia aceasta m-as bucura pentru inceput doar si m-ar face mult mai inteleapta si experimentata, dar frica mi-e ca tu vei lua decizia pe care ai fi luat-o si la inceput, aceea de a nu ne mai intalni niciodata, deoarece suntem prea diferiti si nu avem nici un punct comun. Intr-o legatura de prietenie, cuvintele frumoase si bine rostite nu ar conta mai mult decat apropierea de oameni si intelegerea lor. Suntem atat de pieritori, incat la final nu ramane decat amintirea inca straina a oamenilor care nu au fost cunoscuti pana in adancul sufletului. Daca oamenii ar fi mai deschisi spre univers, atunci ar exista multe prietenii curate si mai multa pace. Lumea insa nu iarta usor si nu e atat de usoara cunoasterea cailor sufletesti ale oamenilor, poate si datorita nenumaratelor suferinte la care sunt supusi si care lasa o ceata obscura si de nepatruns. Suferinta invaluie sufletul intr-o panza deasa si fumurie care poate fi stearsa doar atunci cand esti in pace cu tine insuti. Sufletul nu e facil de cunoscut, nu e la fel de usor de patruns in sufletul omului, asa cum numai in minte e posibil. Mintea e usoara si se lasa purtata de impulsuri si judecati de valoare, iar sufletul chiar daca ar cantari numai doua grame, indeajuns incat sa incapa pe un varf de deget, nu e usor de testat si strabatut. Sentimentele adevarate nu ies usor la iveala pentru ca de cele mai multe ori exista bariere imposibil de strabatut. Voi astepta sa revin aici unde a inceput totul, sa revin unde mi-am lasat sufletul in bucati, pe fiecare straduta pe care am calcat. De ce e atat de greu de cunoscut sufletul omenesc ? Poate si pentru ca acesta e impartit si desirat, rupt in mai multe bucati si orizonturi, particele care apartin mai multor oameni in parte sau tuturor. Un suflet nu poate apartine numai unei persoane, sufletul indragostitilor fiind adesea al tuturor deopotriva, pentru ca multi l-au cunoscut inainte, multi au smuls cate o parte din el si multi l-au pastrat doar pentru ei, nemaistiind sa-l restituie atunci cand nu mai existau legaturi adevarate. De ce intr-o relatie trebuie sa nu mai fie nimic de spus, cand oamenii au atat de multe de povestit si de ascultat ? Mult mai intelept e omul care atunci cand exista o ruptura, incearca sa coase, sa carpeasca ranile sufletului, decat sa-i schimbe haina intr-una noua. Sunt mult prea urate situatiile in care ceea ce simtim cu adevarat nu poate fi exprimat asa cum ar trebui si cand cuvintele si ceea ce rostim nu au nici o legatura cu faptele si actiunile infaptuite uneori cu atata grozavie. Oamenii toti, buni sau rai ar merita atentia noastra, insa nu exista o cale de deschidere, o cale de incipit si multi se lasa aruncati in groapa uitarii si a lipsei de simtire. Atunci cand strazile unor oameni nu mai au acelasi punct comun, oamenii devin rai si din sufletul lor curg siroaie de sange. Poate ca lucrurile adevarate nu sunt cunoscute niciodata si ca ceea ce conteaza cel mai mult in viata nu e niciodata aflat. De ce lucrurile bune si care au un folos mai mare pentru suflet sunt aflate doar in taina, atunci cand nimeni nu mai stie de tine si cand toata lumea te uita ? As vrea sa pot fi mai aproape de el, dar l-ar durea apropierea mea indracita de sufletul lui, eu fiind ca scaiul si ca rugina, rod din adancimi sufletul oamenilor. Daca ai sti ca eu sunt chiar in spatele tau si ca te am in vizor, rozandu-ti si acum sufletul tau pur, nici nu vei mai vrea sa ma mai vezi vreodata. Renuntarile sunt uneori prea dureroase pentru a putea depasi usor impasul care il provoaca. Raceala din trup este cauza nemainteresarii de ceea ce te-a ajutat sa te ridici candva dar si indepartarea de propriile tale sperante si amintiri. Daca ne-am intalni din nou cred ca totul ar fi schimbat, poate si datorita panzei de paianjen care s-a asternut asupra ochilor nostri tristi si incetosati de umbra trecutului care parca nu s-a incheiat. Trecutul nostru inca este viu, inca isi mai duce existenta in zilele de azi si poate si in cele de maine. Nu s-au sfarsit de tot zilele de ieri, eu inca mai vad soarele din dimineata vietii noastre care inca nu s-a stins. Am fi avut atat de multe vise de implinit impreuna, unde sunt acum toate acestea ? Caut cheia portii spre sufletul tau, am probat asa de multe incat am crezut ca intr-o oarecare masura toate seamana intre ele, ca nu exista prea mari diferente intre un lucru si altul. Tu ti-ai lasat sufletul in fiecare om al acestui oras si al celuilalt, ti-ai lasat urmele poate si pe meleagurile italiene sau americane, acolo unde, poate te-ai simtit mai bine ca acasa. Langa mine nu vei fi niciodata ca acasa, iti va lipsi dragostea pura de mama si ocrotirea nemarginita a acesteia. Eu, daca te-as iubi si ocroti, poate ca as face-o din mai multe scopuri, mai mult sau mai putin rationale. Mergand cu gandul in abisul sufletului, intalnesc subit ramasite ale trecutului, ale unor vieti ce au trecut deja si ale unor amintiri cu aripile frante. Pulsul amintirilor mele e inca viu, se afla intr-un permanent freamat provocat din dorinta de a ma indeparta de aceste forte malefice care ma alunga de tine. Vei sti ca eu voi fi acolo mereu, rascolind in cenusa trecutului pentru a vedea unde am gresit si pentru a-mi recladi un viitor numai cu tine, tu fiind eroul principal. Caut sa reintorc clepsidra timpului, e atat de uriasa si dominanta incat am senzatia ca ma va invinge timpul nemilos. E prea greu si stabil acest timp, nu e usor de clatinat si poate ca doar secundele ce vor veni, anii ce vor urma, vor avea curajul sa-l domine. Cat curaj trebuie sa ai pentru a atinge poarta de dedesupt a nefiintei ? De obicei oamenii in fata mortii nu mai au nici o frica, devin brusc mai curajosi si stapani pe propriile sentimente. Trupurile noaste sunt doar o iluzie estetica, o amagire creata insa de o forta supranaturala. Tot ceea ce exista, uneori se afla deasupra noastra, e o supraclasare a lucrurilor ordinare, dar care sunt mai echilibrate si stabile. Ce trist e atunci cand lucrurile create chiar de om devin mai puternice decat acesta, ai atunci senzatia ca omul prin tot ceea ce creeaza ramane in urma si chiar daca e foarte activ si productiv, acesta nu poate avansa prea mult, ramane in cercul sau vicios si uneori doar moartea mai reechilbreaza spiritele si lucrurile. Absurdul existentei consta poate in a muri cu viata in propriile maini, a avea viata cu tine si a nu sti cui sa o dai sau sa o lasi in urma. In cate locuri te ascunzi, tu care ai sufletul insirat in mai multi oameni ? Ti-ai lasat urmele pasilor pe o mare doar a ta, unde nimeni nu ti-a mai tinut pasul in al sau. Tu ai vrea poate ca toata lumea sa iti calce pe urme, sa te regaseasca si tu sa-i recunosti pe oameni mai buni si cu sufletul deschis spre lucrurile care merita traite. Ei, cei care te vor urma, poate ca te vor regasi mai greu, insa atunci cand te vor afla, nimic nu le va mai sta in cale sa te zeifice ! Nu exista indoiala decat acolo unde se traieste cu multa temere, cu frica de a nu reusi. Vei sti sa pornesti pe drumul cel drept si intotdeauna pasii iti vor fi calauziti de un spirit sacru, daca in tine exista freamatul necunoscutului si al regasirii cu ceilalti. Timpul nu sta in noi, e mereu dincolo de noi. De cate ori nu trece acesta neobservat ! A-ti pierde notiunea timpului inseamna a-ti trai viata la cote sau altitudini tulburatoare. Timpul le vindeca pe toate dar in acelasi timp le si omoara pe toate, pentru ca le aduce o umbra de mister si de durere si le ia din nemurire. De ce nu ne vindeca timpul si de moarte si de ce nu ne cruta de dureri ? Daca tot credem cu atata patos in puterea lui vindecatoare, ar face bine sa-si aduca aminte si de noi muritorii.Da, muritorii pentru ca el insusi este cel care ne fura nemurirea si o pastreaza entru a deveni si el la randul lui nemuritor. Timpul ii vindeca doar e aceia care stiu a avea rabdare si care se incred in el. Uneori poti astepta toata viata vindecarea, alteori doar o clipa, depinde de sangele personal, de caracterul propriu. As vrea sa pot opri acest timp care curge ca nisipul in clepsidra insensibila. Vreau sa-l gonesc pentru ca aduce numai durere. A asteta timpul pentru a te vindeca mi se pare un act de mare monotonie. Dar daca am sti sa-l iubim mai mult, ne-ar trata la fel oare ? Poate ar deveni mai amabil si s-ar lasa alintat de noi, dar nu…. el nu se pune cu muritorii de rand, poate deveni manios daca am incerca sa- l lingusim. Face parte din univers si daca am incerca sa-l distrugem am pierde si notiunea de spatiu si ne-am pierde si pe noi. Timpul poate ca ar trebui sa faca el ceea ce crede de cuviinta fara ca noi sa ne amestecam. Timpul si omul sunt doua notiuni paralele care se pot intersecta si distruge reciproc atunci cand intervine destinul. Latitudinile timpului nu au limite, sunt uneori haotice si de neatins. Candva ne intalneam pe strada cu capurile plecate, dar totusi simteam ca treceam unul e langa altul si privirile ni se luminau, scanteiau de fericire, surasul din coltul gurii insemna ca suntem atat de bucurosi sa ne revedem. Dialogurile pierdute, ceea ce am fi putut spune si nu am spus, ceea ce am simtit si nu am exprimat, nu am strigat … ce s-a intamplat cu toate aceste lucruri marunte care iti faceau inima sa creasca ? Lucrurile minuscule ascund in spate cele mai mari fericiri, care adeseori trec neobservate. Iubirea ar trebui conceputa ca fiind un sediment, referindu-ma la taria si rezistenta acesteia de-a lungul timpului, un sediment mai puternic sau dimpotriva mai moale. Sufletelor tari le este asimilat si sedimentul tare al iubirii, rezistenta curajoasa a acestui sentiment perceput ca un sediment marmoreean si pietrificator. Iubirea e ca un porumbel mereu in zbor, mereu inaltandu-se cat mai sus…chiar daca il dor aripile porumbelul nu renunta si nu are dorinta de a se intoarce pe amant pentru ca pamantul e un teritoriu prea pustiu pentru sufletul lui curat. A trai in aer si nu cu capul in nori, a trai suspendat intre realitate si vis, acesta este unul din visele iubirii. A trai in aer inseamna a trai intr-o lume proprie, o lume mai pura decat oriunde. Atunci cand picioarele nu te dor, cand aerul in care traiesti nu e prea puternic si cand aripile iti cresc in fiecare zi, acesta este momentul in care poti afirma si nu exista nci un dubiu ca iubirea iti este calauza si muza intr-o lume aeriana si puritana. Intr-o lume sisifiana ceea ce conteaza pana la urma este cum sa te mentii sus fara ca povara din mainile sau de pe inima-ti sa te doboare. E bine sa traim si sa fim constienti de realitatea visului cotidian si nu de visul realitatii. A refuza sa vorbesti cu oamenii inseamna a-i jigni pana in madularele oaselor, pana in strafundul sufletului. Ce mic si cat de multe poate duce acest ghemooc de putere si nefiinta care e sufletul. A-ti refuza prezentul nu inseamna neaparat a-ti refuza existenta, in fiecare refuz exista o speranta pentru un viitor mai bun. Astept cu nerabdare nasterea copilului nostru, inca neconceput. De ce nu se naste puisorul nostru ? De ce continua sa nu existecand lumea e plina de existenta ? Mi l-am imaginat de atatea ori, un copil careare nevoie de multa iubire, un copil mai iubitor decat mine, un mic ghemotoc care prin joaca devine mai mare si mai puternic. Toamna aceasta atat de frumoasa ma apasa si ma doare mai tare ca o furtuna, pentru ca stiu ca nu poti fi langa mine, ca nefericirea ta si a mea te tin departe de mine. Nu vreau sa stiu decat ca tu existi acolo si ca fericirea-ti va fi mai mare decat poti spera. Vad copii unor familii fericite si atat de mult asa vrea sa fie si el printre noi, copilul nostru mult iubit. Tie iti va trece tristetea de a nu fi avut pana acum un copil cand ii vei vedea pe acei prichindei dornici sa invete de la tine tot ceea ce tu ai adunat de-a lungul vietii pentru a lua macar putin din intelepciunea ta care depaseste limitele normalului. Ce trist va fi atunci cand toti cei care au existat si care mi-au fost dragi nu vor mai fi langa mine. Cum voi putea eu atunci sa-i chem inapoi, cum voi reusi sa inving desinul ? Mi-e dor de clipele acelea de cautare di regasire a fiintei tale in mine.Ai avea impresia atunci cand vezi anumite cupluri iubarete ca acestea nu se vor desparti niciodata, dar din pacate nu toti pot rezista de-a lungul anilor alaturi de celalalt, nu toti accepta de la inceput ceea ce li se ofera si nu multi au puterea de a ierta. Nehotararea in luarea unei decizii desavarsite vine si din lipsa de experienta iar nehotararea in ceea ce priveste viata sentimentala nu e intotdeauna un defect si nu ar trebui privita ca pe un lucru negativ. Acceptarea situatiei este ca si asteptarea indelungata, acceptarea insemnand luarea unei decizii pe termen lungsau nelimitat si asteptarea fiind sinonima cu decizia ca tot ceea ce va urma sa fie inteles. A accepta, a intelege si a astepta sunt termeni comuni din punct de vedere sentimental si emotional iar intr-o relatie desavarsita, a accepta situatia este ca s cum ai astepta schimbarea. Par a fi doi termeni absolut contrari insa relatia in sine este cea care are la baza multa intelegere in acceptarea realitatii si asteptarea schimbarii. Mersul general al lucrurilor este determinat de noi insine, noi suntem stapanii propriei noastre lumi iar daca pasii nostri sunt marunti, tot ceea ce se intampla in univers e pe dos, iar rostul lucrurilor devine haos si vacarm neinteles. De multe ori raspunsul se afla in intrebare dar oamenii orbesc in citirea a prea multor intrebari si la final nu mai au puterea de a mai cauta, afla si intelege raspunsul. A accepta si a astepta raspunsul final nu mai este sinonim cu intelegerea lui. Intelegerea devine atunci o activitatea prea obositoare si inutila pentru ca exista conceptia ca atat timp cat accepti si astepti o idee, la final nu mai exista si rostul de a o intelege cu desavarsire. Dar ceea ce e adevar e intotdeauna acceptat, asteptat timp indelungat si inteles din toate sensurile sale. Aceste adevaruri ne fac mai intelepti si mai oameni. Omul nu se naste om ci devine om pe parcursul vietii, se poate naste copil si poate deveni om cu multa intelepciune si har. Te nasti copil, iti traiesti tineretea, maturitatea si poate datorita necazurilor vietii devii mai bun, devii om. Ai impresia uneori ca pe unii oameni nu ii vei mai revedea niciodata, insa exista momente tensionante si fericite deopotriva care determina oamenii sa se reintalneasca. Nu e nevoie aici de prea multa intelepciune ci doar de o dorinta puternica, o dorinta de a exista ca om si de a te regasi om. Mult mai demn de respect si intrajutorare e omul care pare a-si fi pierdut calitatile. Acel om nu si-a pierdut in schimb caracterul sculptat o viata se va regasi om si isi va innoi calitatile prin mult curaj si implicare sociala. Omul inactiv si interesat doar de propriile binefaceri nu are viitor, e doar un vierme care nu vede lumina traind in adancimi reci si haotice. Lumina pe care ar trebui sa o vada sunt oamenii pe care inactivul social refuza sa ii cunoasca. De ar exista un om cel putin care sa ii cunoasca pe toti ceilalti, lumea ar avea alte carari, mai luminate poate. Omul e singura fiinta care accepta si poate convietui cu raul, uneori chiar si constientizandu-l. Exista desigur si oameni care nu fac parte din aceasta categorie, acestia fiind asemuiti cu ingerii. Celelalte fiinte in afara de om au fugit intotdeauna de clipe obscure si prea pamantesti, de aceea exista si in celelalte fiare ceva ingeresc. Omul este imperfect daca ne referim si la faptul ca el se intoarce mereu la actele din trecut, ca revine mereu acolo si merge inapoi, ca intr-un basm in care modul imperfect este cel care sta la baza farmecului tuturor intamplarilor si a atmosferei feerice. In clipa cand toti oamenii se vor recunoaste si se vor uni intr-un singur om, atunci lumea va fi doar o stea cat pamantul de mare, celelalte fiind teritoriul ingerilor sau sufletul lor. Despre importanta clipei care trece pe langa noi nu prea se vrea a se afla prea multe raspunsuri si nici intrebari nu se prea pun. Ceea ce este adevar, de obicei spre marginea timpului, spre limanul vietii este aflat. Ceea ce nu se scrie si nu se zice ramane in sufletul celor intelepti si prin intrebarile oamenilor ordinari, acestia au sansa sa scoata la suprafata ceea ce ascundeau in suflet si in gand si doar ei simteau.Raspunsurile tuturor intrebarilor existentiale au o valoare infinita atunci cand intrebarea reprezinta o valoare in sine si are aceeasi putere ca si raspunsul. Totusi cei ce nu gasesc raspunsuri, gasesc poate intrebari si solutii provizorii pentru a modifica lumea. Celor carora nu li se da raspunsuri, nu le este inchisa nici o poarta, ci dimpotriva le este calauzita calea spre usa fericirii. Nu exista niciodata un drum total inchis si pe care nu poti vedea lumina sau din care sa nu poti iesi sau sa te regasesti pe calea cea dreapta. Conditia de om nefericit este rezultatul propriei tale neputinte si neregasiri a fiintei tale in ceilalti. Nu poate nimeni niciodata sa fie atat de nefericit incat sa nu reuseasca a schita un suras macar pentru a se bucura de prezenta oamenilor ca de painea cea binefacatoare. Vorbeam de tine mereu pana nu demult si te purtam cu mine in gand oriunde si pe orice cai treceam, nu te-am pierdut insa ci te-am regasit acolo unde tu plecasei de mult si continuu sa te caut in fiecare lucru si om. Fiecare om are cate o particica din tine, cate o piatra valoroasa a fiintei tale celei supreme. Esti si traiesti in toti pentru ca tu esti integru si multiuman. Noianul de amintiri sunt pietrele mele pretioase pe care le port atasate de suflet iar memoria e cea mai valoroasa piatra care nu are nevoie de nimic pentru a o impodobi pentru ca straluceste ca un soare mediteraneean. Imprejurul memoriei nu apar niciodata norii pentru ca e prea puternic. Cei pe care i-am pierdut fiindca nu am stiut sa le fiu alaturi si sa-i cunosc indeajuns sunt pentru mine fiinte prea triste. Urasc tristetea de pe chipul oamenilor, prefer in schimb minciuna de a te preface fericit, de a cauta zambetul de pe fata rautatiisi a meschinariei. Inainte de a iesi soarele e intotdeauna furtuna irdupa furtuna e intotdeauna curcubeul cel care ii uneste pe cei despartiti, cel ceuneste raul si binele, contopindu-le pe ambele si formand magnificul fiintei umane. Exista cuvinte care dor… si nu dor acele furtuni verbale cat dor cuvintele nespuse, tainuite si niciodata aflate de ceilalti. Au fost clipe prea fericite cele in care am fost aproape si nu aveam puterea sa simtim vijeliile vietii.Acum, dupa inca putini ani de cautare, astept sa te regasesc si sa te caut din nou. Nimic nu va reusi sa schimbe acele clipe pe care le traiesc inca de parca timpul nu s-ar fi scurs prea repede sau poate pentru ca s-a oprit din goana lui seculara. Lumea fara iubire nu mai are nici un capatai, se sfarseste treptat fara sa faca zgomot, moartea nu are glas iar sfarsitul iubirilor si al lumii e un cantec fara sonoritati, un tango macabru al sufletelor. Un act de mare generozitate si solidaritate din partea oamenilor ar fi dorinta de a-i cunoaste pe toti ceilalti in aceeasi masura in care omul se cunoaste pe el insusi. Revolta si istoria nu are nici o valoare umana pentru desavarsirea umanitatii unui popor. Cum ar fi fost lumea daca nu s-ar fi stiut de ura si razboaie ? In ce lume mirifica am fi trait ? E pacat ca intotdeauna cand un lucru bun se naste, trebuie sa existe si unul care isi afla sfarsitul. Caile noastre nu se mai intalnesc si ceea ce nu a fost spus nu va mai avea niciodata aceeasi valoare si sonoritate. Imi va suna in minte ca un ecou acele bocete si strigate ale tale in speranta de a ne reintalni. Ceea ce doare cel mai mult e faptul ca nimic nu va mai fi la fel, ca iubirea aceasta ne-a schimbat prea mult pentru a mai avea curajul de a ne regasi. Cuvinte prea putine si simple au fost si sunt spuse. Din satacia sufletului si a mintii poate nereusindsa treacade barierele normalitatii. Normalitatea si simplitatea oamenilor este un impediment impotriva noului, a experimentarii de situatii si sentimente nemaicunoscute. Iubirea atunci cand e prea simpla nu cere si nu da nimic, e doar un sentiment preasacru pentru a puteafi profanat cu normalitatile vietii si cu ordinarul lucrurilor. Iubirea e cel mai pur sentiment si nu are sange comun cu celelalte pentru ca nu au avut sansa de a se infrati inca. Oamenii sunt frumosi cand toti sunt unul, Mai tii minte care e spatiul si timpul nostru comun? In clipa de fata sentimentul implinirii profunde, pe toate planurile vietii e aproape desavarsit. Nu ne trebuie mult sa ajungem in starea aceasta de euforie, avem nevoie doar de gandul curat si limpede. Nici o monotonie sau umbra de tristete nu va mai putrezi in sufletul nostru daca vom sti sa conservam sentimentul fericirii. Omul desavarsit e omul care a suferit esecuri repetate care l-au distrus si macinat ani la rand, clipa de clipa. Puterea e cea mi nobila avere a omului, puterea sufleteasca, puterea in sensul ei de stapanire de sine si curaj. Curajul e una din caracteristicile puterii sufletesti, una din cele mai ravnie averi. In taina pasilor nostri se afla cele mai tulburatoare intrebari, iar in sufletul nostru cele mai sincere raspunsuri. Raspunzi uneori unor lucruri, dorinte si impulsuri doar din dorinta de a detine controlul, de a conribui prin atitudine schimbarii globale. Schimbarea incepe atunci cand esti capabila sa-ti raspunzi tie in termeni obiectiv subiectivi si celorlali in termeni clar obiectivi. Ne-am cunoscut di pura intamplare, cum m-ai privit intaia oara as vrea sa stiu, sa-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc cum si de ce mi-ai vorbit, despre ce amintiri imi vorbeai si despre cate viitoruri iti strabateau sufletelul mic cat un ghemotoc de ata fina. Mi-ai zis ca sunt ca toate celelalte si ma dispretuiai pentru ca eram pe punctul de a renunta la tine inca din prima clipa. Schimbul de numere de telefon si de adrese de mail a facut ca noi sa ne intalnim iar. Important nu e de cate ori ne-am cerut iertare sau nu in fata oamenilor carora le-am gresit, important e sa ramanem noi cu inima nefulgerata, sa nu plecam pentru totdeauna din viata si din memoriile lor. Sa faci clipa sa dureze o eternitate! Sa prelungesti momentele frumoase cumva ca sa nu-i mai faci sa sufere pe cei langa care stai. Important nu e ce comunici ci si in ce mod comunici si daca ceea ce comunici e rodul experientelor tale si ceea ce exprimi vine din suflet. Chiar daca ai mintit odata, important e ca a doua oara sa-ti amintesti sa spui adevarul. In comunicarea unui cuplu si in relatiile de cuplu, importanta e clipa de azi, nu gandurile la ce a fost si ce va fi. Nu exista limitari si bariere acolo unde totul e facut din inima. Nu e important sa ascunzi sentimentele nobile ci sa le arati in cel mai frumos mod posibil. Chiar daca ai mintit odata, important e ca a doua oara sa-ti amintesti sa fii om. Persoana slaba e cea care renunta la ceea ce are pentru a avea mai mult. Renuntand la stalp, la baza pierzi nu numai prezentul ci si viitorul. Ne opintim adesea in gunoaiele sufletelor noastre care ne tin in loc ca o mlastina cu guri de crocodili care trag de noi. Important nu e cat de multe lucruri am adunat in viata, cate lucruri am avut, ci cat ne-am iubit unii pe altii, cat ne-am respectat. Suferi nu pentru ca nu ai, ci atunci cand astepti prea mult. Cu mor visele? Cum poti pierde totul intr-un minut, si ce poti face pentru a pastra visele, daca acestea mai sunt actuale? Rabdarea de a iubi, de a uita, de a-ti aminti, de a ierta e printre cele mai nobile virtuti. Mi-e frica sa mai traiesc uneori, pentru ca mi-e frica de viitor, de toate lucrurile ce ma asteapta. Lasa-ma sa mai traiesc Doamne pentru a le arata acelor oameni pe care i-am iubit, dar nu la timp si carora le-am gresit ca pot face mai mult, ca imi pot indrepta greselile. De cate ori sa ma mai ierti Doamne? Mi-e mila de mine! Mi-e frica sa merg pe calea pe care am ales-o. Dependenta de orice gen imi creeaza nelinisti, frustrari si nu ma lasa sa mai intrezaresc nici un viitor. Nu mai poti spera daca esti dependent de ceva sau cineva, orice sau oricine ar fi. Mi-e frica de mine Doamne,mi-e frica de ce am facut, de ceea ce nu am putut spune, de ceea ce nu am spus si iubit la timp. Prietenii puternici te cauta cu privirea putin, doar pentru a te afla, pentru a te sti aproape, cei slabi nu te slabesc din priviri, nu te lasa sa respiri. Mi-e frica de moarte cel mai ult, nu de moartea mea, ci a acelora carora nu le-am aratat iubirea la timp. Nu e important cat de bun erou esti, cate persoane au fost langa tine ci cat de mult ai putut iubi tu o singura persoana, cat de mult ai pastrat-o in amintire chiar si cand aceasta nu a mai fost. Privirile insistente ale oamenilor nu exprima nimic. A privi in propriul suflet e un bun inceput a unei bune relatii dintre tine si ceilalti. Oamenilor le este teama atunci cand ceilalti au dreptate pentru ca ei nu vor ajunge niciodata sa creada in acea idee. Iubirea trecuta si consumata…iubirea trecuta dar vesnic prezenta… ce diferenta exista? Iubirea trecuta, adica terminata, dusa la final, iubirea care s-a consumat ca o flacara si care nu mai are nici un inceput e total diferita de iubirea trecuta, adica cea din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, iubirea din fostul timp, cel ce s-a scurs. Aceasta iubire e una actuala la ufletele nobile, vesnic tanara in sufletul celuia care a gasit raspunsuri la durerile sufletului. A pastra o taina pentru a nu omori iubirea e poate cel mai nobil sentiment din cate a cunoscut omul, vesnicul indragostit. A iubi, a iubi pana nu mai poti respira, a trai in pace cu tine pentru a da celorlalti linistea de o viata sperata, a trai ca si cum nimic rau nu s-ar mai intamlpa pe lume, a-l cauta pe celalalt chiar si atunci cand el iti intoarce spatele si apoi a muri cu gandul ca iubirea va fi biletul pentru intrarea in paradis, biletul la spectacolul din lumea prea fericitilor. Pierd in fiecare secunda cate ceva, cate un gand cate o amintire, cate o emotie. Am nelinistea timpului intiparita in creier. Acesta nu e un mod de a trai, ci de a muri in fiecare secunda. Se aduna morti in timpul acesta care alunga ca un caine sentimentele de la poarta sufletului nostru. Petrec clipe de o singuratate apasatoare si distrugatoare. Stiu ca nu se vor mai intoarce niciodata, de aceea incerc sa le conserv in clepsidra nemuririi pentru a putea muri fericita. Am sufletul murdar de ganduri si sentimente criminale. Nu stiam ce inseamna adevarata singuratate…..Mi-am pierdut toate cuvintele, cuvinte pe care as fi dorit atat de mult sa le exprim. Nici nu mi le mai amintesc si ma doare atat de tare departarea lor, insa nimic nu ma doare mai mult si mai rau decat departarea de tine, de sufletul tau curat si cald. Suferinta insa ma face sa imi doresc si mai mult ceea ce mi-a scapat printre degete si sa ravnesc la aceste culmi pana la final. Cum sa imi curatesc insa acest suflet anesteziat de iubire, durere si mizerie? Cum sa pasesc din nou cu pasi de copil, cum sa-mi recladesc sufletul? Amintirea sarutului nedat inca, amintirea unei lumi plina de iubire si copii ma condamna pe vecie la doruri sfarsietoare. As vrea sa vad mereu pe strada indragostiti care se tin de mana pentru a putea vedea in ei ceea ce noi nu am putut fi, ceea ce nu vom fi poate niciodata. Clipa aceasta e prea minunata pentru a o lasa sa treaca. Ma intreb adesea ce as fi facut fara fotografia ta ? Dupa nenumarate nopti de rugaciune si indurerare am primit raspunsul cel mai dulce. Poate ca tu m-ai auzit, poate ca inca ma mai asculti si poate ca ne vom mai auzi vreodata, vom vorbi iar marunt si sec, si nu vom spune nimic, ne vor vorbi sufletele si ochii, vor canta inimile noastre versuri ce le stiam de la inceput si pe care nu am vrut sa le rostim de teama sa nu ne ratacim. Suntem prea simpli, prea normali si prea saraci si semanam prea mult, de aceea poate nu reusim sa stam prea mult timp impreuna. Obosita de zgomotele si freamatele inimii si ale mintii, imi indrept trupul spre cer, de unde primesc odihna vesnica, relaxarea cea mai profunda. E o lume prea normala, dar totusi atat de frumoasa! As fi vrut sa fi trait pana acum momente colosale….Eu fac parte doar din mine, traiesc si gandesc doar pentru mine. Eu sunt numai eu si doar pentru mine. De aici porneste tot raul, toata uitarea de lume si toate metehnele unui om fara de societate, ale unui om fara oameni, un om care continua sa greseasca desi e pe deplin constient de starea lui, un om parasit de lume si care a parasit lumea fara sa spuna un cuvant de adio. Noi ne uram prea mult unul pe altul si nu vrem sa aflam nimic unul de altul, nimic mai mult din ce stim deja. La sfarsit imi va fi rau de atata eu, voi ramane fara mine si nici nu voi mai vrea sa stiu altceva de mine pentru ca prea mult m-am iubit pe mine.Totusi suntem atat de straini de parca nici nu ne-am fi cunoscut vreodata, suntem secunda ce a murit demult, suntem timpul pe care nu l-am trait, suntem lumea pe care nu am vazut-o si care nici nu s-a nascut. Dorinta mea nu are glas, nu are limite pentru ca inceputul inca nu i l-am gasit si nici sfarsitul nu vreau sa-l aflu. Nu vreau sa traiesc sfarsitul iubirii acestea, nu vreau sa mor si pe tine sa nu te fi vazut iar si iar. As vrea sa-mi pot colora sufletul gri in culori de curcubeu, sa pot pastra caldura atingerii tale pentru toti anii ce vor urma, sa te regasesc in inima mea cea marmoreeana la fel de pur, bland, cald si copil si om matur. Lumea care se iubeste as vrea sa o privesc mereu si cu toate ca lucrurile cele mai frumoase se fac pe nevazute, cu ochii inchisi, eu doresc pentru mine o lume neoarba, clara, care sa poata privi clipa eterna. Sa privesti lumea cu ochii tai si sa poti vedea in ea pe tine insuti, sa poti vedea in ea si pe cel drag si pe cei care nu-ti mai sunt alaturi…Ce fericire ar fi! Cuvintele acestea sunt lacrimile mele murdare si fara rost. Atunci cand voi plange lacrimi pure, poate doar atunci voi sti sa iubesc mai mult, sa iubesc pe toata lumea in acelasi timp si sa te vad pe tine in toti. Continuu insa sa ma izolez de toti si sa te am numai pe tine, sa traiesc numai pentru tine si sa privesc numai in ochii tai, unde pot vedea pe toata lumea deopotriva. Din acest motiv simt iubire ca te-ai izolat si tu de lume, ca nu ai mai reusit sa faci tot ceea ce ti-ai propus si ca te-ai instrainat si de tine insuti. Condamna-ma la chin vesnic, stiu ca merit, stiu ca nu sunt in stare sa fac pe nimeni fericit desi atat de mult mi-o doresc. Fiti voi indragostiti ai universului fericiti si pentru mine pentru ca daca voi existati, existati si pentru mine! Un nou an in care vom fi mai aproape mai mult ca oricand…..Amintirea ta este cea care nu vrea sa moara, e ca o flacara mereu aprinsa. Mi-e frica insa de furtuna si vant, dar ce iubire adevarata nu a trecut si prin tunel, important e ca la final va rasari iubirea noastra mai vie ca niciodata. Intre noi nu mai e mult timp si spatiu si la final va rasari soarele mai frumos ca niciodata, nu vom cunoaste inceputul si nici sfarsitul ci doar o stare si un sentiment pur de existenta in afara timpului. E o poveste care incepe cu mare dificultate, care se afla inca de la inceput in impasuri. Pareau a exista granite care nu se voiau a fi trecute. Colindand la fiecare usa a sperantei, am stiut sa pastram si pentru viitor ceea ce altii voiau sa ne ia, am simtit vesnicia clipelor care treceau. Amintindu-mi si azi de intregul pe care il formam cand eram aproape, imi doresc ca odata cu timpul sa simt nu departarea, ci vesnicia clipelor noastre. Secundele tu mi le-ai transformat in ani, iar in anii care vor veni am sa cladesc statuia iubirii celei mai frumoase. As vrea sa te vad di nou cu un copil in brate…copilul tau…nu al nostru insa…, sa fii un tatic fericit, sa te iubeasca sotia ta asa cum eu nu am stiut sa o fac, sa ai tot ceea ce ai fi dorit sa ai in trecut…..Te rog sa ramai la fel iubite, sa nu te schimbi niciodata! As fi vrut sa te cunosc mai mult, pentru a putea sti la ce sa ma astept de la viitor. Tu nu ai stiut poate ca viitorul meu erai tu, ca numai in tine mi-as fi pus toate sperantele de-o viata. Ce mult imi placea sa te admir cand eram mai mica, doar ne stim de atatia ani, sa fie 8 ani…stiu ca nu e mult, e atat de putin pentru o viata de om. Cine ar fi crezut ca destinul nu va mai fi de partea noasta? Cred insa ca am fost fericiti atat timp cat am stat , desi la mare distanta, alaturi doar cu mintea si sufletul. Cate cuvinte de aur ar trebui sa spun despre tine si inca nu reusesc, ceva ma tine legata de gura pentru a nu putea sa ma mai intorc niciodata la noi. Noi… un cuvant atat de sensibil… noi insa nu am reusit sa fim vreodata noi desi ne-am fi dorit atat de mult. Noi suntem doar tu fara de eu, singuri, fara a ne avea unul pe altul, suntem singuri, doar cu noi insine fara a fi tu si eu, o lume…Aceste cuvinte nu ma mai dor asa cum poate ma dureau odata, acum totul e senin, clar si dezvaluit si cu toate ca am renuntat la multe lucruri, nu am reusit sa uit visele cu noi , cu lumea noasta. Am cautat in toti acesti ani sa devin mai puternica prin fiecare cadere si lucru pe care il incepeam dar care de cele mai multe ori ramanea suspendat si nefinisat. Durerea si tristetea oricat de pasagera ar fi, te face puternic ca piatra… nu iti da insa nimic din stanchetea si taria ei. Taria ar putea fi si o calitate dar si un defect. Odata sa iti fi atins inima si as fi pastrat caldura ei in mainile mele peste veacuri, chiar si pe timp de iarna. Nici crivatul iernii nu ar fi reusit sa mi te raceasca, sa-mi raceasca urma sufletului tau din palemele mele care ard in flacari de necuprins si de neatins. Am iubit fiecare lucru atins de tine si as fi vrut atat de mult sa pot avea si pastra un lucru ce-ti apartine tie, avand mana ta amprentata de acesta si cu sufletul in siroaie pentru a-ti putea saruta urma degetelor tale, sa te pot mangaia cu sufletul meu de gheata. Vei trece si tu poate pe urma pasilor mei si vei incerca sa recaldesti ceea ce nu a inceput niciodata asa cum si eu am sarutat pamantul calcat de talpa ta cea moale si pe care nici nu se stie daca vei mai calca vreodata. Daca nu as fi avut poza ta nici nu mi-as mai fi amintit de chipul tau de print si fat-frumos, si atat timp cat pot vedea in orice secunda chipul tau, pot pastra intacta amintirea mea cu tine si glasul tau de copil trist-vesel, dar care nu prea stie ce isi doreste cu adevarat. Eu nu plang dupa tine decat atunci cand din extern primesc stimuli foarte puternici care imi dezechilibreaza fericirea launtrica. De mi-ai fi spus ca ma iubesti macar odata in toti acesti ani cat am stat alaturi, as fi gasit calea cea dreapta si nu as mai fi ratacit prin secunde, zile, ani si prin trecut, ci ne-am fi cladit un viitor numai de noi stiut, un timp numai al nostru si care nu si-ar mai fi amintit de umbrele care au perindat pe la poarta sufletului intunecat. As vrea sa pasesc pe un pamant ceresc si paradisiac, pe care sa te afli tu mai fericit decat oricine, sa ai bucuria imensa si eterna de a fi ‘tu’ si de a fi stapan pe sufletul meu. Iarta-ma ca nu pot vorbi niciodata de ceilalti…oameni pe care i-am parasit demult, dar care mi-au facut un bine enorm. Daca imi poti ierta greseala pe care inca o mai savarsesc, greseala mea cea cruda si infioratoare de a nu-i putea iubi pe ceilalti in egala masura, cum numai la tine tin. Nu socoti clipele ce au trecut, nu aduna zile si ani pentru a-ti cladi un suflet curat ca stropul de ploaie, cauta in viitorul prezent si vei gasi fericirea ce nu ai avut-o, cauta in prezentul de acum, nu in prezentul de atunci, nici in prezentul ce va fi. Ceea ce iti este dat acum nu iti va mai fi dat alta data, si clipa nu ramane decat cu amintirea ei si cu gustul ei dulce amarui. Ce fericiti sunt oamenii care iti zambesc si cata bucurie iti aduc tie acesti oameni, trecatorule batut de viata si de ganduri ! Fericirea din zambetul nedat si netrait e ca o tristete ascunsa, latenta …ce sta sa izbucneasca din clipa in clipa. Comoara sufletului sta in zambetele pe care ai stiut si ai avut curajul sa le dai oamenilor tristi, in faptele ce au ajutat lumea sa se indrepte si poate chiar si in cuvintele de aur pe care le-ai rostit unor oameni ce nu mai stiau de ei. Cel ce iti va zambi chiar si atunci cand e apasat de viata, acela va sti sa te faca cu adevarat fericita. Zambeste-mi si vei sti ca sunt fericita si ca ma iubesti. Cel ce stie cat iti cantareste sufletul si cat de multa iubire se afla in el, acel om e cel ce ti-a zambit mereu si care a stiut ca iti vei deschide sufletul pentru a lasa sa intre caldura lui in ghetarii sufletului tau. Tu vei pleca pentru totdeauna, iar cararile mele vor fi goale si murdare de noroiul tristelor amintiri. Nu voi gasi calea cea dreapta decat atunci cand voi sti ca tu esti cu adevarat fericit. Cat de multa fericire merita oamenii si de ce atat de multe suspine si lacrimi ? A te ferici singur inseamna a avea cate putin din bucuria tuturor oamenilor, a cunoaste si a cauta adevarul acolo unde rezida minciuna imensa, aceea de a nu te fi nascut niciodata pur. Puritatea pastrata peste veacuri este calitatea cea mai mare a oamenilor, un bine care fericeste atatde multe suflete ! ……Pare a fi o frumoasa zi de vara, o zi luminoasa si pastrand zambetul pur pe buze. Soarele a fost intotdeauna sufletul universului si al nefiintei. Lumea pare mult mai stapana pe sine si mult mai fericita. Lumina vine din sufletul oamenilor si atunci cand aceasta lumina pura o intalneste pe cea cereasca, incepe dansul divin al tuturor entitatilor pamantesti si lumesti. Ai impresia ca totul vibreaza atunci de armonie si pace. Armonia adevarata rezida in pacea sufletelor. Pacea lumeasca este sinonimul puritatii ceresti. Conditia de nefericit a omului este cauza propriilor sale greseli, ale unor greseli pe care omul nu a incercat niciodata sa le crute, sa le vindece. A muri cu sufletul tulburat de pacate inseamna a lasa mult din puterea negativa a metehnelor…urmasilor si copiilor lumii. Poate doar atunci cand voi spune adevarul dezgolit de orice minciuna si falsitate, poate doar atunci voi avea curajul sa fac publica dragostea mea lipsita de orice durere si curaj. A avea curaj in iubire nu inseamna intotdeauna a iubi fara limite si din tot sufletul… Sufletul e de cele mai multe ori lipsit de curaj, in schimb mintea indrazneste sa se exprime asa cum crede ca e mai bine. Sufletul indragostit, chiar daca nu e vizibil, este exprimat adesea prin cuvinte, fapte si ochi deschisi spre cer, ochi care privesc cu toata bunatatea din lume, ochii sufletului fiind cei care se manifesta prin cele mai frumoase culori si dorinte. De ce persoana care are curaj in dragoste nu are si curajul de a intreba prea multe despre trecutele iubiri ? E posibil sa fie un curaj care sa nu tina cont de adevarata ta personalitate, de ceea ce ai fost, chiar daca trecutul e dureros sau exprimabil, sau dimpotriva despre care nu poti spune nici un cuvant. E bine si usor a judeca lumea si pe cei te inconjoara in special, insa ceea ce e adevar nu poate fi cunoscut prea usor, acesta fiind putin «inconosibil ». Omul care nu stie sa te priveasca in ochi e ori prea fericit ori prea trist, iar omul care te priveste prea insistent sau prea curios e cel care vrea sa-ti intre in suflet pentru a cunoaste caile tale. Uneori alegerile din viata sunt atat de dificile, incat abia la final ne dam seama de dorintele ce nu au avut sansa de a se implini. Noi suntem prea simpli si prea lipsiti de idealuri. Conditia esentiala a reusitei in orice este dorinta si vointa ilimitata. A avea pe cineva alaturi, a-ti impartasi mereu adevaratele sentimente si sincerele ganduri e principala cale spre fericire. Devenim mai fericiti atunci cand stim ca lasam in urma ceva bun, cand nu traim in zadar si cand viata ne e ghidata si calauzita de persoana inteleapta. Acolo unde nu exista un intelept, acolo exista mult haos si lupta interioara. A-ti aminti mereu de cei dragi inseamna a-i pastra alaturi chiar si pentru cateva secunde. Nu e dificila intrarea pe poarta adevarului, acolo chiar daca nu va fi cineva care sa-ti deschida usa, cheia nu e dificil de obtinut. Nu e nimeni prea neputincios incat sa nu isi doreasca sa paseasca pe poarta mereu deschisa si atotcuprinzatoare.Adevarul sta adesea in fata noastra si in mainile noastre, dar de multe ori acesta ne scapa printre degete, alunecam pe scarile obscurului ghidati parca de un alt eu, o persoana care traieste in noi si care e total diferita de cealalta. Se sufera atat de mult in lumea aceasta…exista insa oameni care prin bunatatea lor si prin curajul de neasemuit ar avea capacitatea de a schimba lumea si de a o indrepta, dar din nefericire nu intotdeauna binele e cel invingator, nu intotdeauna binele si adevarul ies la iveala ci monstrii scormoniti ai minciunii si ai raului, care au mai multa putere asupra acestei lumi slabe si fara carari. Constiinta curata este obtinuta si prin multa sdraduinta si suferinta. Copiii, prin desenele lor haotice si scrisul numai de ei inteles, vor sa exprime si sa creioneze minunata lume in care sunt stapani, sa lase ca amintire celor care vor inainta in varsta ceea ce ei au simtit intr-un moment de cautare si de inceput de drum. Cei ce nu se arunca in tumultul si in haosul vietii si nu pornesc la drum chiar daca e plin de obstacole si de capcane… nu vor gasi niciodata capatul, poarta cealalta, calea cea dreapta. E atat de multa liniste uneori in sufletul oamenilor incat auzi cum se frang si se contopesc idei si ganduri, auzi necunoscutul cailor strabatute in dorinta de a atinge punctul suprem al existentei. Oare care e varsta in care omul e cel mai fericit si care e fericirea adevarata? Asteptarea si gandul revederii unui anumit lucru, loc sau persoane poate deveni ucigator atunci cand sufletul e obisnuit cu prea multa suferinta si durere. Am dovedit a fi, in toate situatiile de viata, aproape nesincera si lipsita de concordanta intre ceea ce sun si ceea ce realizez. Oare care dintre oameni sunt cei mai fericiti, care oameni pot atinge adevarata fericire fara un efort prea mare ? Uneori omul atunci cand gandeste, scoate monstri de neimblanzit si pe care nu-i poti indeparta decat prin multa suferinta si indepartare de sine. A te transpune intr-un alt om, a cauta un ideal in viata, lasand in urma greseli si triste amintiri nu e intotdeauna asa usor. Schimbarea adevarata vine in timp, dar uneori acesta este prea scurt pentru a ne astepta. Cel mai dureros e atunci cand schimbarea este perceputa de tine insuti prin a-ti schimba fondul interior si sufletul cu ajutorul unei constiinte murdare si slabe. Ce repede mi-au mai secat lacrimile de cand l-am cunoscut pe acel om, care in toate ipostazele vietii sale imi aminteste de tine ! L-am gasit in el pe celalalt tu, tu acela care nu ai stiut niciodata sa te apropii de mine, pentru ca eu te-am impiedicat sa o faci. El ma cauta pe fiecare straduta pe care m-am plimbat si pe care am existat noi, ca persoane in sine. El vrea in fiecare zi sa imi cunoasca o alta latura a existentei mele, eu cea care sunt multilaterala si multiexistentiala. Eu nu pot uita usor si poate chiar si atunci cand strazile noastre nu se vor mai uni ca astazi si ca ieri, imi va fi si atunci dor de el si voi dori sa ne fixam in continuare locul comun pentru a fi mai alaturi. Sunt mult prea atenta la detalii si la mersul general al lucrurilor, la felul in care tu vrei sa te apropii de mine, si aceasta metoda de a cunoaste lumea si de a trai in prezent e calea care ma implineste cel mai mult. As vrea ca din fiecare om al universului sa imi fac un prieten, un om nu de care sa profit, pentru ca oricum nu mai am nevoie de nimic… ci un om pe care sa-l pot ajuta prin vorbe si fapte. Voi reusi sa ma apropii de oameni numai atunci cand voi fi dispusa sa depasesc schimbarea, sa fiu mai disponibila si sa vreau mai mult… De relatia aceasta m-as bucura pentru inceput doar si m-ar face mult mai inteleapta si experimentata, dar frica mi-e ca tu vei lua decizia pe care ai fi luat-o si la inceput, aceea de a nu ne mai intalni niciodata, deoarece suntem prea diferiti si nu avem nici un punct comun. Intr-o legatura de prietenie, cuvintele frumoase si bine rostite nu ar conta mai mult decat apropierea de oameni si intelegerea lor. Suntem atat de pieritori, incat la final nu ramane decat amintirea inca straina a oamenilor care nu au fost cunoscuti pana in adancul sufletului. Daca oamenii ar fi mai deschisi spre univers, atunci ar exista multe prietenii curate si mai multa pace. Lumea insa nu iarta usor si nu e atat de usoara cunoasterea cailor sufletesti ale oamenilor, poate si datorita nenumaratelor suferinte la care sunt supusi si care lasa o ceata obscura si de nepatruns. Suferinta invaluie sufletul intr-o panza deasa si fumurie care poate fi stearsa doar atunci cand esti in pace cu tine insuti. Sufletul nu e facil de cunoscut, nu e la fel de usor de patruns in sufletul omului, asa cum numai in minte e posibil. Mintea e usoara si se lasa purtata de impulsuri si judecati de valoare, iar sufletul chiar daca ar cantari numai doua grame, indeajuns incat sa incapa pe un varf de deget, nu e usor de testat si strabatut. Sentimentele adevarate nu ies usor la iveala pentru ca de cele mai multe ori exista bariere imposibil de strabatut. Voi astepta sa revin aici unde a inceput totul, sa revin unde mi-am lasat sufletul in bucati, pe fiecare straduta pe care am calcat. De ce e atat de greu de cunoscut sufletul omenesc ? Poate si pentru ca acesta e impartit si desirat, rupt in mai multe bucati si orizonturi, particele care apartin mai multor oameni in parte sau tuturor. Un suflet nu poate apartine numai unei persoane, sufletul indragostitilor fiind adesea al tuturor deopotriva, pentru ca multi l-au cunoscut inainte, multi au smuls cate o parte din el si multi l-au pastrat doar pentru ei, nemaistiind sa-l restituie atunci cand nu mai existau legaturi adevarate. De ce intr-o relatie trebuie sa nu mai fie nimic de spus, cand oamenii au atat de multe de povestit si de ascultat ? Mult mai intelept e omul care atunci cand exista o ruptura, incearca sa coase, sa carpeasca ranile sufletului, decat sa-i schimbe haina intr-una noua. Sunt mult prea urate situatiile in care ceea ce simtim cu adevarat nu poate fi exprimat asa cum ar trebui si cand cuvintele si ceea ce rostim nu au nici o legatura cu faptele si actiunile infaptuite uneori cu atata grozavie. Oamenii toti, buni sau rai ar merita atentia noastra, insa nu exista o cale de deschidere, o cale de incipit si multi se lasa aruncati in groapa uitarii si a lipsei de simtire. Atunci cand strazile unor oameni nu mai au acelasi punct comun, oamenii devin rai si din sufletul lor curg siroaie de sange. Poate ca lucrurile adevarate nu sunt cunoscute niciodata si ca ceea ce conteaza cel mai mult in viata nu e niciodata aflat. De ce lucrurile bune si care au un folos mai mare pentru suflet sunt aflate doar in taina, atunci cand nimeni nu mai stie de tine si cand toata lumea te uita ? As vrea sa pot fi mai aproape de el, dar l-ar durea apropierea mea indracita de sufletul lui, eu fiind ca scaiul si ca rugina, rod din adancimi sufletul oamenilor. Daca ai sti ca eu sunt chiar in spatele tau si ca te am in vizor, rozandu-ti si acum sufletul tau pur, nici nu vei mai vrea sa ma mai vezi vreodata. Renuntarile sunt uneori prea dureroase pentru a putea depasi usor impasul care il provoaca. Raceala din trup este cauza nemainteresarii de ceea ce te-a ajutat sa te ridici candva dar si indepartarea de propriile tale sperante si amintiri. Daca ne-am intalni din nou cred ca totul ar fi schimbat, poate si datorita panzei de paianjen care s-a asternut asupra ochilor nostri tristi si incetosati de umbra trecutului care parca nu s-a incheiat. Trecutul nostru inca este viu, inca isi mai duce existenta in zilele de azi si poate si in cele de maine. Nu s-au sfarsit de tot zilele de ieri, eu inca mai vad soarele din dimineata vietii noastre care inca nu s-a stins. Am fi avut atat de multe vise de implinit impreuna, unde sunt acum toate acestea ? Caut cheia portii spre sufletul tau, am probat asa de multe incat am crezut ca intr-o oarecare masura toate seamana intre ele, ca nu exista prea mari diferente intre un lucru si altul. Tu ti-ai lasat sufletul in fiecare om al acestui oras si al celuilalt, ti-ai lasat urmele poate si pe meleagurile italiene sau americane, acolo unde, poate te-ai simtit mai bine ca acasa. Langa mine nu vei fi niciodata ca acasa, iti va lipsi dragostea pura de mama si ocrotirea nemarginita a acesteia. Eu, daca te-as iubi si ocroti, poate ca as face-o din mai multe scopuri, mai mult sau mai putin rationale. Mergand cu gandul in abisul sufletului, intalnesc subit ramasite ale trecutului, ale unor vieti ce au trecut deja si ale unor amintiri cu aripile frante. Pulsul amintirilor mele e inca viu, se afla intr-un permanent freamat provocat din dorinta de a ma indeparta de aceste forte malefice care ma alunga de tine. Vei sti ca eu voi fi acolo mereu, rascolind in cenusa trecutului pentru a vedea unde am gresit si pentru a-mi recladi un viitor numai cu tine, tu fiind eroul principal. Caut sa reintorc clepsidra timpului, e atat de uriasa si dominanta incat am senzatia ca ma va invinge timpul nemilos. E prea greu si stabil acest timp, nu e usor de clatinat si poate ca doar secundele ce vor veni, anii ce vor urma, vor avea curajul sa-l domine. Cat curaj trebuie sa ai pentru a atinge poarta de dedesupt a nefiintei ? De obicei oamenii in fata mortii nu mai au nici o frica, devin brusc mai curajosi si stapani pe propriile sentimente. Trupurile noaste sunt doar o iluzie estetica, o amagire creata insa de o forta supranaturala. Tot ceea ce exista, uneori se afla deasupra noastra, e o supraclasare a lucrurilor ordinare, dar care sunt mai echilibrate si stabile. Ce trist e atunci cand lucrurile create chiar de om devin mai puternice decat acesta, ai atunci senzatia ca omul prin tot ceea ce creeaza ramane in urma si chiar daca e foarte activ si productiv, acesta nu poate avansa prea mult, ramane in cercul sau vicios si uneori doar moartea mai reechilbreaza spiritele si lucrurile. Absurdul existentei consta poate in a muri cu viata in propriile maini, a avea viata cu tine si a nu sti cui sa o dai sau sa o lasi in urma. In cate locuri te ascunzi, tu care ai sufletul insirat in mai multi oameni ? Ti-ai lasat urmele pasilor pe o mare doar a ta, unde nimeni nu ti-a mai tinut pasul in al sau. Tu ai vrea poate ca toata lumea sa iti calce pe urme, sa te regaseasca si tu sa-i recunosti pe oameni mai buni si cu sufletul deschis spre lucrurile care merita traite. Ei, cei care te vor urma, poate ca te vor regasi mai greu, insa atunci cand te vor afla, nimic nu le va mai sta in cale sa te zeifice ! Nu exista indoiala decat acolo unde se traieste cu multa temere, cu frica de a nu reusi. Vei sti sa pornesti pe drumul cel drept si intotdeauna pasii iti vor fi calauziti de un spirit sacru, daca in tine exista freamatul necunoscutului si al regasirii cu ceilalti. Timpul nu sta in noi, e mereu dincolo de noi. De cate ori nu trece acesta neobservat ! A-ti pierde notiunea timpului inseamna a-ti trai viata la cote sau altitudini tulburatoare. Timpul le vindeca pe toate dar in acelasi timp le si omoara pe toate, pentru ca le aduce o umbra de mister si de durere si le ia din nemurire. De ce nu ne vindeca timpul si de moarte si de ce nu ne cruta de dureri ? Daca tot credem cu atata patos in puterea lui vindecatoare, ar face bine sa-si aduca aminte si de noi muritorii.Da, muritorii pentru ca el insusi este cel care ne fura nemurirea si o pastreaza entru a deveni si el la randul lui nemuritor. Timpul ii vindeca doar e aceia care stiu a avea rabdare si care se incred in el. Uneori poti astepta toata viata vindecarea, alteori doar o clipa, depinde de sangele personal, de caracterul propriu. As vrea sa pot opri acest timp care curge ca nisipul in clepsidra insensibila. Vreau sa-l gonesc pentru ca aduce numai durere. A asteta timpul pentru a te vindeca mi se pare un act de mare monotonie. Dar daca am sti sa-l iubim mai mult, ne-ar trata la fel oare ? Poate ar deveni mai amabil si s-ar lasa alintat de noi, dar nu…. el nu se pune cu muritorii de rand, poate deveni manios daca am incerca sa- l lingusim. Face parte din univers si daca am incerca sa-l distrugem am pierde si notiunea de spatiu si ne-am pierde si pe noi. Timpul poate ca ar trebui sa faca el ceea ce crede de cuviinta fara ca noi sa ne amestecam. Timpul si omul sunt doua notiuni paralele care se pot intersecta si distruge reciproc atunci cand intervine destinul. Latitudinile timpului nu au limite, sunt uneori haotice si de neatins. Candva ne intalneam pe strada cu capurile plecate, dar totusi simteam ca treceam unul e langa altul si privirile ni se luminau, scanteiau de fericire, surasul din coltul gurii insemna ca suntem atat de bucurosi sa ne revedem. Dialogurile pierdute, ceea ce am fi putut spune si nu am spus, ceea ce am simtit si nu am exprimat, nu am strigat … ce s-a intamplat cu toate aceste lucruri marunte care iti faceau inima sa creasca ? Lucrurile minuscule ascund in spate cele mai mari fericiri, care adeseori trec neobservate. Iubirea ar trebui conceputa ca fiind un sediment, referindu-ma la taria si rezistenta acesteia de-a lungul timpului, un sediment mai puternic sau dimpotriva mai moale. Sufletelor tari le este asimilat si sedimentul tare al iubirii, rezistenta curajoasa a acestui sentiment perceput ca un sediment marmoreean si pietrificator. Iubirea e ca un porumbel mereu in zbor, mereu inaltandu-se cat mai sus…chiar daca il dor aripile porumbelul nu renunta si nu are dorinta de a se intoarce pe amant pentru ca pamantul e un teritoriu prea pustiu pentru sufletul lui curat. A trai in aer si nu cu capul in nori, a trai suspendat intre realitate si vis, acesta este unul din visele iubirii. A trai in aer inseamna a trai intr-o lume proprie, o lume mai pura decat oriunde. Atunci cand picioarele nu te dor, cand aerul in care traiesti nu e prea puternic si cand aripile iti cresc in fiecare zi, acesta este momentul in care poti afirma si nu exista nci un dubiu ca iubirea iti este calauza si muza intr-o lume aeriana si puritana. Intr-o lume sisifiana ceea ce conteaza pana la urma este cum sa te mentii sus fara ca povara din mainile sau de pe inima-ti sa te doboare. E bine sa traim si sa fim constienti de realitatea visului cotidian si nu de visul realitatii. A refuza sa vorbesti cu oamenii inseamna a-i jigni pana in madularele oaselor, pana in strafundul sufletului. Ce mic si cat de multe poate duce acest ghemooc de putere si nefiinta care e sufletul. A-ti refuza prezentul nu inseamna neaparat a-ti refuza existenta, in fiecare refuz exista o speranta pentru un viitor mai bun. Astept cu nerabdare nasterea copilului nostru, inca neconceput. De ce nu se naste puisorul nostru ? De ce continua sa nu existecand lumea e plina de existenta ? Mi l-am imaginat de atatea ori, un copil careare nevoie de multa iubire, un copil mai iubitor decat mine, un mic ghemotoc care prin joaca devine mai mare si mai puternic. Toamna aceasta atat de frumoasa ma apasa si ma doare mai tare ca o furtuna, pentru ca stiu ca nu poti fi langa mine, ca nefericirea ta si a mea te tin departe de mine. Nu vreau sa stiu decat ca tu existi acolo si ca fericirea-ti va fi mai mare decat poti spera. Vad copii unor familii fericite si atat de mult asa vrea sa fie si el printre noi, copilul nostru mult iubit. Tie iti va trece tristetea de a nu fi avut pana acum un copil cand ii vei vedea pe acei prichindei dornici sa invete de la tine tot ceea ce tu ai adunat de-a lungul vietii pentru a lua macar putin din intelepciunea ta care depaseste limitele normalului. Ce trist va fi atunci cand toti cei care au existat si care mi-au fost dragi nu vor mai fi langa mine. Cum voi putea eu atunci sa-i chem inapoi, cum voi reusi sa inving desinul ? Mi-e dor de clipele acelea de cautare di regasire a fiintei tale in mine.Ai avea impresia atunci cand vezi anumite cupluri iubarete ca acestea nu se vor desparti niciodata, dar din pacate nu toti pot rezista de-a lungul anilor alaturi de celalalt, nu toti accepta de la inceput ceea ce li se ofera si nu multi au puterea de a ierta. Nehotararea in luarea unei decizii desavarsite vine si din lipsa de experienta iar nehotararea in ceea ce priveste viata sentimentala nu e intotdeauna un defect si nu ar trebui privita ca pe un lucru negativ. Acceptarea situatiei este ca si asteptarea indelungata, acceptarea insemnand luarea unei decizii pe termen lungsau nelimitat si asteptarea fiind sinonima cu decizia ca tot ceea ce va urma sa fie inteles. A accepta, a intelege si a astepta sunt termeni comuni din punct de vedere sentimental si emotional iar intr-o relatie desavarsita, a accepta situatia este ca s cum ai astepta schimbarea. Par a fi doi termeni absolut contrari insa relatia in sine este cea care are la baza multa intelegere in acceptarea realitatii si asteptarea schimbarii. Mersul general al lucrurilor este determinat de noi insine, noi suntem stapanii propriei noastre lumi iar daca pasii nostri sunt marunti, tot ceea ce se intampla in univers e pe dos, iar rostul lucrurilor devine haos si vacarm neinteles. De multe ori raspunsul se afla in intrebare dar oamenii orbesc in citirea a prea multor intrebari si la final nu mai au puterea de a mai cauta, afla si intelege raspunsul. A accepta si a astepta raspunsul final nu mai este sinonim cu intelegerea lui. Intelegerea devine atunci o activitatea prea obositoare si inutila pentru ca exista conceptia ca atat timp cat accepti si astepti o idee, la final nu mai exista si rostul de a o intelege cu desavarsire. Dar ceea ce e adevar e intotdeauna acceptat, asteptat timp indelungat si inteles din toate sensurile sale. Aceste adevaruri ne fac mai intelepti si mai oameni. Omul nu se naste om ci devine om pe parcursul vietii, se poate naste copil si poate deveni om cu multa intelepciune si har. Te nasti copil, iti traiesti tineretea, maturitatea si poate datorita necazurilor vietii devii mai bun, devii om. Ai impresia uneori ca pe unii oameni nu ii vei mai revedea niciodata, insa exista momente tensionante si fericite deopotriva care determina oamenii sa se reintalneasca. Nu e nevoie aici de prea multa intelepciune ci doar de o dorinta puternica, o dorinta de a exista ca om si de a te regasi om. Mult mai demn de respect si intrajutorare e omul care pare a-si fi pierdut calitatile. Acel om nu si-a pierdut in schimb caracterul sculptat o viata se va regasi om si isi va innoi calitatile prin mult curaj si implicare sociala. Omul inactiv si interesat doar de propriile binefaceri nu are viitor, e doar un vierme care nu vede lumina traind in adancimi reci si haotice. Lumina pe care ar trebui sa o vada sunt oamenii pe care inactivul social refuza sa ii cunoasca. De ar exista un om cel putin care sa ii cunoasca pe toti ceilalti, lumea ar avea alte carari, mai luminate poate. Omul e singura fiinta care accepta si poate convietui cu raul, uneori chiar si constientizandu-l. Exista desigur si oameni care nu fac parte din aceasta categorie, acestia fiind asemuiti cu ingerii. Celelalte fiinte in afara de om au fugit intotdeauna de clipe obscure si prea pamantesti, de aceea exista si in celelalte fiare ceva ingeresc. Omul este imperfect daca ne referim si la faptul ca el se intoarce mereu la actele din trecut, ca revine mereu acolo si merge inapoi, ca intr-un basm in care modul imperfect este cel care sta la baza farmecului tuturor intamplarilor si a atmosferei feerice. In clipa cand toti oamenii se vor recunoaste si se vor uni intr-un singur om, atunci lumea va fi doar o stea cat pamantul de mare, celelalte fiind teritoriul ingerilor sau sufletul lor. Despre importanta clipei care trece pe langa noi nu prea se vrea a se afla prea multe raspunsuri si nici intrebari nu se prea pun. Ceea ce este adevar, de obicei spre marginea timpului, spre limanul vietii este aflat. Ceea ce nu se scrie si nu se zice ramane in sufletul celor intelepti si prin intrebarile oamenilor ordinari, acestia au sansa sa scoata la suprafata ceea ce ascundeau in suflet si in gand si doar ei simteau.Raspunsurile tuturor intrebarilor existentiale au o valoare infinita atunci cand intrebarea reprezinta o valoare in sine si are aceeasi putere ca si raspunsul. Totusi cei ce nu gasesc raspunsuri, gasesc poate intrebari si solutii provizorii pentru a modifica lumea. Celor carora nu li se da raspunsuri, nu le este inchisa nici o poarta, ci dimpotriva le este calauzita calea spre usa fericirii. Nu exista niciodata un drum total inchis si pe care nu poti vedea lumina sau din care sa nu poti iesi sau sa te regasesti pe calea cea dreapta. Conditia de om nefericit este rezultatul propriei tale neputinte si neregasiri a fiintei tale in ceilalti. Nu poate nimeni niciodata sa fie atat de nefericit incat sa nu reuseasca a schita un suras macar pentru a se bucura de prezenta oamenilor ca de painea cea binefacatoare. Vorbeam de tine mereu pana nu demult si te purtam cu mine in gand oriunde si pe orice cai treceam, nu te-am pierdut insa ci te-am regasit acolo unde tu plecasei de mult si continuu sa te caut in fiecare lucru si om. Fiecare om are cate o particica din tine, cate o piatra valoroasa a fiintei tale celei supreme. Esti si traiesti in toti pentru ca tu esti integru si multiuman. Noianul de amintiri sunt pietrele mele pretioase pe care le port atasate de suflet iar memoria e cea mai valoroasa piatra care nu are nevoie de nimic pentru a o impodobi pentru ca straluceste ca un soare mediteraneean. Imprejurul memoriei nu apar niciodata norii pentru ca e prea puternic. Cei pe care i-am pierdut fiindca nu am stiut sa le fiu alaturi si sa-i cunosc indeajuns sunt pentru mine fiinte prea triste. Urasc tristetea de pe chipul oamenilor, prefer in schimb minciuna de a te preface fericit, de a cauta zambetul de pe fata rautatiisi a meschinariei. Inainte de a iesi soarele e intotdeauna furtuna irdupa furtuna e intotdeauna curcubeul cel care ii uneste pe cei despartiti, cel ceuneste raul si binele, contopindu-le pe ambele si formand magnificul fiintei umane. Exista cuvinte care dor… si nu dor acele furtuni verbale cat dor cuvintele nespuse, tainuite si niciodata aflate de ceilalti. Au fost clipe prea fericite cele in care am fost aproape si nu aveam puterea sa simtim vijeliile vietii.Acum, dupa inca putini ani de cautare, astept sa te regasesc si sa te caut din nou. Nimic nu va reusi sa schimbe acele clipe pe care le traiesc inca de parca timpul nu s-ar fi scurs prea repede sau poate pentru ca s-a oprit din goana lui seculara. Lumea fara iubire nu mai are nici un capatai, se sfarseste treptat fara sa faca zgomot, moartea nu are glas iar sfarsitul iubirilor si al lumii e un cantec fara sonoritati, un tango macabru al sufletelor. Un act de mare generozitate si solidaritate din partea oamenilor ar fi dorinta de a-i cunoaste pe toti ceilalti in aceeasi masura in care omul se cunoaste pe el insusi. Revolta si istoria nu are nici o valoare umana pentru desavarsirea umanitatii unui popor. Cum ar fi fost lumea daca nu s-ar fi stiut de ura si razboaie ? In ce lume mirifica am fi trait ? E pacat ca intotdeauna cand un lucru bun se naste, trebuie sa existe si unul care isi afla sfarsitul. Caile noastre nu se mai intalnesc si ceea ce nu a fost spus nu va mai avea niciodata aceeasi valoare si sonoritate. Imi va suna in minte ca un ecou acele bocete si strigate ale tale in speranta de a ne reintalni. Ceea ce doare cel mai mult e faptul ca nimic nu va mai fi la fel, ca iubirea aceasta ne-a schimbat prea mult pentru a mai avea curajul de a ne regasi. Cuvinte prea putine si simple au fost si sunt spuse. Din satacia sufletului si a mintii poate nereusindsa treacade barierele normalitatii. Normalitatea si simplitatea oamenilor este un impediment impotriva noului, a experimentarii de situatii si sentimente nemaicunoscute. Iubirea atunci cand e prea simpla nu cere si nu da nimic, e doar un sentiment preasacru pentru a puteafi profanat cu normalitatile vietii si cu ordinarul lucrurilor. Iubirea e cel mai pur sentiment si nu are sange comun cu celelalte pentru ca nu au avut sansa de a se infrati inca. Oamenii sunt frumosi cand toti sunt unul, Mai tii minte care e spatiul si timpul nostru comun? In clipa de fata sentimentul implinirii profunde, pe toate planurile vietii e aproape desavarsit. Nu ne trebuie mult sa ajungem in starea aceasta de euforie, avem nevoie doar de gandul curat si limpede. Nici o monotonie sau umbra de tristete nu va mai putrezi in sufletul nostru daca vom sti sa conservam sentimentul fericirii. Omul desavarsit e omul care a suferit esecuri repetate care l-au distrus si macinat ani la rand, clipa de clipa. Puterea e cea mi nobila avere a omului, puterea sufleteasca, puterea in sensul ei de stapanire de sine si curaj. Curajul e una din caracteristicile puterii sufletesti, una din cele mai ravnie averi. In taina pasilor nostri se afla cele mai tulburatoare intrebari, iar in sufletul nostru cele mai sincere raspunsuri. Raspunzi uneori unor lucruri, dorinte si impulsuri doar din dorinta de a detine controlul, de a conribui prin atitudine schimbarii globale. Schimbarea incepe atunci cand esti capabila sa-ti raspunzi tie in termeni obiectiv subiectivi si celorlali in termeni clar obiectivi. Ne-am cunoscut di pura intamplare, cum m-ai privit intaia oara as vrea sa stiu, sa-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc cum si de ce mi-ai vorbit, despre ce amintiri imi vorbeai si despre cate viitoruri iti strabateau sufletelul mic cat un ghemotoc de ata fina. Mi-ai zis ca sunt ca toate celelalte si ma dispretuiai pentru ca eram pe punctul de a renunta la tine inca din prima clipa. Schimbul de numere de telefon si de adrese de mail a facut ca noi sa ne intalnim iar. Important nu e de cate ori ne-am cerut iertare sau nu in fata oamenilor carora le-am gresit, important e sa ramanem noi cu inima nefulgerata, sa nu plecam pentru totdeauna din viata si din memoriile lor. Sa faci clipa sa dureze o eternitate! Sa prelungesti momentele frumoase cumva ca sa nu-i mai faci sa sufere pe cei langa care stai. Important nu e ce comunici ci si in ce mod comunici si daca ceea ce comunici e rodul experientelor tale si ceea ce exprimi vine din suflet. Chiar daca ai mintit odata, important e ca a doua oara sa-ti amintesti sa spui adevarul. In comunicarea unui cuplu si in relatiile de cuplu, importanta e clipa de azi, nu gandurile la ce a fost si ce va fi. Nu exista limitari si bariere acolo unde totul e facut din inima. Nu e important sa ascunzi sentimentele nobile ci sa le arati in cel mai frumos mod posibil. Chiar daca ai mintit odata, important e ca a doua oara sa-ti amintesti sa fii om. Persoana slaba e cea care renunta la ceea ce are pentru a avea mai mult. Renuntand la stalp, la baza pierzi nu numai prezentul ci si viitorul. Ne opintim adesea in gunoaiele sufletelor noastre care ne tin in loc ca o mlastina cu guri de crocodili care trag de noi. Important nu e cat de multe lucruri am adunat in viata, cate lucruri am avut, ci cat ne-am iubit unii pe altii, cat ne-am respectat. Suferi nu pentru ca nu ai, ci atunci cand astepti prea mult. Cu mor visele? Cum poti pierde totul intr-un minut, si ce poti face pentru a pastra visele, daca acestea mai sunt actuale? Rabdarea de a iubi, de a uita, de a-ti aminti, de a ierta e printre cele mai nobile virtuti. Mi-e frica sa mai traiesc uneori, pentru ca mi-e frica de viitor, de toate lucrurile ce ma asteapta. Lasa-ma sa mai traiesc Doamne pentru a le arata acelor oameni pe care i-am iubit, dar nu la timp si carora le-am gresit ca pot face mai mult, ca imi pot indrepta greselile. De cate ori sa ma mai ierti Doamne? Mi-e mila de mine! Mi-e frica sa merg pe calea pe care am ales-o. Dependenta de orice gen imi creeaza nelinisti, frustrari si nu ma lasa sa mai intrezaresc nici un viitor. Nu mai poti spera daca esti dependent de ceva sau cineva, orice sau oricine ar fi. Mi-e frica de mine Doamne,mi-e frica de ce am facut, de ceea ce nu am putut spune, de ceea ce nu am spus si iubit la timp. Prietenii puternici te cauta cu privirea putin, doar pentru a te afla, pentru a te sti aproape, cei slabi nu te slabesc din priviri, nu te lasa sa respiri. Mi-e frica de moarte cel mai ult, nu de moartea mea, ci a acelora carora nu le-am aratat iubirea la timp. Nu e important cat de bun erou esti, cate persoane au fost langa tine ci cat de mult ai putut iubi tu o singura persoana, cat de mult ai pastrat-o in amintire chiar si cand aceasta nu a mai fost. Privirile insistente ale oamenilor nu exprima nimic. A privi in propriul suflet e un bun inceput a unei bune relatii dintre tine si ceilalti. Oamenilor le este teama atunci cand ceilalti au dreptate pentru ca ei nu vor ajunge niciodata sa creada in acea idee. Iubirea trecuta si consumata…iubirea trecuta dar vesnic prezenta… ce diferenta exista? Iubirea trecuta, adica terminata, dusa la final, iubirea care s-a consumat ca o flacara si care nu mai are nici un inceput e total diferita de iubirea trecuta, adica cea din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, iubirea din fostul timp, cel ce s-a scurs. Aceasta iubire e una actuala la ufletele nobile, vesnic tanara in sufletul celuia care a gasit raspunsuri la durerile sufletului. A pastra o taina pentru a nu omori iubirea e poate cel mai nobil sentiment din cate a cunoscut omul, vesnicul indragostit. A iubi, a iubi pana nu mai poti respira, a trai in pace cu tine pentru a da celorlalti linistea de o viata sperata, a trai ca si cum nimic rau nu s-ar mai intamlpa pe lume, a-l cauta pe celalalt chiar si atunci cand el iti intoarce spatele si apoi a muri cu gandul ca iubirea va fi biletul pentru intrarea in paradis, biletul la spectacolul din lumea prea fericitilor. Pierd in fiecare secunda cate ceva, cate un gand cate o amintire, cate o emotie. Am nelinistea timpului intiparita in creier. Acesta nu e un mod de a trai, ci de a muri in fiecare secunda. Se aduna morti in timpul acesta care alunga ca un caine sentimentele de la poarta sufletului nostru.

Le non parole...

joi, 25 octombrie 2012

Necuvintele...

duminică, 21 octombrie 2012

Le non parole...

Arhivă blog

Despre mine